Înmormântare sau Toată lumea încape într-un sicriu

11 06 2011

  Cred că întotdeauna am privit cu ceva interes sau mi-am imaginat cum va fi înmormântarea mea. Costumul ales pentru o veşnicie, oare voi fi tuns sau mi se va lăsa freza care îmi place cel mai mult. Mă vor îngropa cu sau fără ochelari? Îmi vor pune pe piept pe credinciosul meu Sharky şi vechiul meu synth? Cărţile? Diplomele? Recenziile? Poza din ziar? Dar chitara? Nu, e prea mare nu ar incapea in sicriu. Dar astea sa sa spunem ca sunt fleacuri. Caci nu aceste mici detalii imi captau interesul si ma determinau sa merg atat de mult cu imaginatia. . Nu, detaliile sunt detalii, detaliile raman detalii oricum ar fi. Ceea ce imi inlacrima ochii era gandul la toti cei care ma vor plange, evident cu exceptia familiei, toti prietenii poate chiar si cei care m-au urat, si …da evident fostele iubiri. Le-as fi vrut/vrea aliniate in jurul sicriului meu plangand nestapanite si bocind in felul lor domnisoresc. Sigur ca as prefera sa nu ma atinga lacrimile lor, eu ramanand tacut, implacabil si impasibil ca o zeitate egipteana. Vor regreta in momentul acela decizia luata de a ma parasi? Vor trai cu imaginea mea rapus in sicriu pentru tot restul vietii mele ? E frumos sa te gandesti ca o persoana care nu te-a iubit prea mult ar plange pentru tine. Si evident batranele. Dar cu ele e altceva, unele plang dintr-o oarecare ciuda, ca nu au fost ele selectate pentru calatorie, altele plang pentru ca le e frica de moarte. Intr-adevar atunci cand o persoana draga moare impopotonarea de gaina metafizica dispare. Si te temi si tu ca ai putea fi candidat in anul urmator, semestrul urmator, luna, saptamana, weekendul, ziua, ora, minutul, secunda, milisecunda, nanosecunda, femtosecunda. ORICAND!!! Dar daca nu esti legat cu lanturi de teluric si de pamant poate gandul acesta iti aduce seninatate. Dar da gandul imi ramane la fostele “iubiri”. In ghilimele desigur, caci cum poate fi o iubire fosta? Fostele care regreta ca m-au parasit. Dar de ce am aceste ganduri. Desigur facand abstractie ca aceste ganduri imi tin companie noapte de noapte, ma gandesc la moarte pentru ca si mie impopotonarea de gaina metafizica mi-a disparut si pentru ca privesc in sicriu pe omul care mi-a spus m mai demult : Nimeni nu te poate parasi! Ce cuvant stupid: a parasi! O casa poate fi parasita, oa masina, dar nu un om.. Numai Dumnezeu te poate parasi insa el e singurul care nu o va face. Privesc la el apoi imi plec privirea catre pamant. O patura a uitarii! Lumea plange. Femei, barbati, copii. Prieteni, rude, pacienti. Parca si pamantul plange. Ploua. Eu nu plang. Am aflat din surse sigure ca acest barbat asezat in sicriul din fata mea este tatal meu. Inainte sa ajung sa-l vad, gandul ca o sa imi vad tatal mort m-a inecat de plans. Acum insa..parca nu as baga mana in foc ca e tatal meu. E un om in sicriu, imbracat frumos intr-un sicriu frumos aranjat. Am o banuiala ca s-ar putea sa nu fie tatal meu. Sst! Nimeni nu stie asta. Nu-l recunosc ca fiind tatal meu. E un cadavru intr-un sicriu. Evident nu trebuie sa spulber iluzia celorlalti. Isi hranesc suferinta cu aceasta idee. Dar eu nu pot sa plang. Tatal meu nu este acolo. Este oriunde altundeva, cu ingerii, cu Dumnezeu, poate se perinda acum prin toate locurile care ar fi vrut sa le vada. Poate studiaza numarul de aur si sirul lui Fibonacci, sau poate e aici printre noi. Dar in mod sigur nu e in cutia aia de lemn frumos invelita si captusita.
Grieg. As vrea sa ascult Grieg. Sau simfonia lui preferata. “Preludiul la dupa-amiaza unui faun” de Claude Debussy. Insa la inmormantari nu se fac dastea. Se pun banuti sub maini, pe maini, pe ochi, sub limba, si nu stiu mai cate insa nu se asculta muzica. Descopar ca omul, hai sa fiu putintel misogin si sa zic femeia oricat ar fi de crestina si evoluata in gandire ramane cu o gandire magico-religioasa la nivel primitiv.
Riturile, ritualurile magico – mitice sunt urmate cu strictete. 2000 de ani de crestinism si noi inca suntem o cetate asediata de supersititi, frici irationale de om al pesterii, homo troglobiticus. Imi inchipui ca tata imi aude gandurile si radem amandoi de manifestarile acestea funebre. Cutuma in acest context este.. Sau mai bine zis se presupune ca ar trebui sa vorbesc cu el, de fapt cu corpul lui neinsufletit. Nu pot! Mi-e imposibil sa conversez cu un corp neinsufletit. Nu am puterea nici macar sa manifest o forma de afectiune fata de el. Ii ating mana printr-un fel de voal..dar atat. E tare si rece. Nu pot sa fiu fals si sa ma prefac. Ar fi stupid. Prefer sa ii simt prezenta. As scrie si apoi as recita tare o poezie. Insa sunt sigur ca toata lumea s-ar uita la mine ca la un dezaxat. „Saracu a innebunit, a luat-o razna rau de tot.” Deci ma multumesc sa spun in gand poezia, si sunt convins ca ma aude. Persoane care nu le-am vazut in viata mea vin, pun flori, il ating pe frunte. De ce? E real? E doar asa de cutuma? Toata lumea plange sau e mofluza. Nu vad un om senin. Cu exceptia lui. Der la atata plans in atmosfera simt ca-mi crapa ceva in creier. Asa ca ma retrag caci nu vreau sa il urmez chiar atat de curand. Ma rezum sa privesc afara cerul, apoi pamantul. La nastere o parte din noi vine din cer, cealalta din pamant. Si se intorc de acolo de unde au fost luate. Dincolo de aceste consideratii imi stau pe creier, la propriu ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el la telefon cu o zi inainte. Dar tot mai multe lucruri imi atrag atentia. Cuvintele „s-a prapadit, l-am pierdut”, nu o sa-l mai vedem niciodata” Cineva imi spune acest lucru. I-as spune: „O fi valabil pentru tine” dar aud un altul „ce rai domne, pleaca in pamant acolo, in pamantul rece si ramane acolo”. Incep sa cred ca poporul roman e crestin doar de forma, de suprafata, in adancul sufletului e materialist dialectic si ateu convins. Oamenii jelesc, vorbesc si plang un si/sau langa un conglomerat de oase, tesut, carne. Iar mie mi-e imposibil sa mi vad tatal in aceasta reprezentare. Nu e tatal meu acel corp cum nu e sicriul in care sta. Toate persoanele care le-as fi vazut foarte rar sau care nu le-am mai vazut din copilarie le vad acum. E impresionant. As vrea si eu sa am o inmormantare asemanatoare. Sunt sigur ca nu intelege nimeni de ce nu plang sau de ce nu ma manifest. Insa in mine e un copil care ar vrea atat de mult sa planga sa isi arate disperarea si suferinta insa e un barbat care il tine de mana si il invata sa creasca. Deduc ca am fost bine crescut. Am un gol de marimea Antarcticii in suflet insa sunt la fel de demn cum era si el in astfel de situatii. Cred ca asta isi are originea intr-o intamplare de pe vremea liceului cand ma manifestam isteric si turbat din cauza unei intamplari comico-tragice si mi-a spus „ Orice s-ar intampla, cu oricine, in orice fel sa fii demn si puternic si sa nu jelesti ca o muiere isterica” Banuiesc ca indemnul sau mi-a ramas in minte caci de-atunci mi-am pastrat stapanirea de sine. Evident ii invidiez pe cei care pot plange caci lacrimile umplu cumva golul, amfora aceea goala a suferintei. Daca as marutrisi cuiva ca ii simt prezenta in modul cel mai real cu putinta as fi probabil luat de nebun. Asa ca, mortii cu mortii. Sunt oameni care sunt morti inainte de a muri. Au trait ca si cum ar fi murit sau ca si cum nu s-ar fi nascut vreodata.
Sunt surpins cat de usor imi este si cat de senin sunt. Dar incet se intuneca. Nu mai ploua asa tare. Aproape ca se opreste. Dar se intuneca.Mi-e greu. Parca mi se pune un val pe creier. Noaptea vechea mea prietena parca imi apasa fiinta. Stateam si citeam noaptea amandoi , pana tarziu. Sau discutam tot felul de subiecte, unde a dat gres Hitler, de ce nu au intervenit Daladier si Chamberlain, teoria lui Fermat, David Deutsch, John Nash, realitati paralele, religie, parca nu se mai terminau subiectele. Toate asteptau sa fie rezolvate de noi. Expuneam fiecare unui altuia teorii , ne contraziceam cu argumente. Iata noaptea in care mintea mea lua foc in controverse era acum rece ca un mormant. E grea noaptea si trece foarte greu. Mi se sedimenteaza pe creier ganduri negre. Astept dimineata. Care vine si ea in cele din urma. Dimineata e frumoasa, e optimista, e plina de speranta si parca il simt in jurul meu si il aud in mintea mea si in gandurile mele. E luat pe sus si dus spre biserica. Fara tam tam-uri , fara tom-tom-uri fanfare si muzichii. Din cand in cand am atacuri de panica. Am un sentiment de mandrie ca ii car crucea. E usoara. Slujba, te spovedesti, pentru prima oara ma spovedesc si imi spun toate pacatele si gandurile necurate. More or less explicit. Apoi te impartasesti, asculti slujba, te iei putin de guler si iti strigi tie: „Uite-te la el pentru ultima data caci de acum incolo nu ai sa il mai vezi” Insa nu obtii nici un rezultat. Esti la fel. Ti se spune intr-un final sa iti ieri ramas bun de la el. Ce sa faci, ce sa ii zici? I-as recita o poezie, i-as pune un Tanhauser, un Lohengrin. Sau l-as lua din sicriu si as urla „Ce-ai vrut sa spui cu <<Am ceva sa-ti spun despre scrisul tau, dar vorbim cand vii pe aici>>? Am reusit sa te fac mandru de mine de-alungul scurtei si stupidei mele existente? Invata-ma sa fiu un alchmist al cuvintelor. Nu ai apucat sa-mi spui daca sunt in stare sa scot aur din hartie si cerneala sau cum sa o fac!” Parca i-as spune toate acestea dar am sentimentul ca intr-o buna zi voi afla secretul pe care l-a luat cu el in mormant, ultimele cuvinte pe care le-am auzit care au strabatut sute de kilometri ca sa ajunga la mine: „Trebuie sa iti spun ceva despre scrisul tau!”.
Ramas bun. Cui? Corpului din sicriu? Tatalui meu? Dar tata este printre noi. Numai ca nimeni nu vrea sa-l vada. Toti vor sa il ingroape odata cu corpul lui. Probabil ar trebui sa vorbesc cu el, sa-i spun ca mi-e dor de el si stiu eu ce altceva se mai spune. Ii sarut mana si fruntea si ma departez de sicriu.  Eu nu vorbesc cu mortii caci tatăl meu nu e mort, e viu!
Anunțuri

Acțiuni

Information

3 responses

12 06 2011
Ileana Cioana

Superb. Si adevarat….

11 03 2013
Anonim

Omule, ai dreptate, si eu il simt pe Liviu mai viu si mai intangibil, ca oricand. D-l acad. Dinu Giurescu cita intr-o zi un scurt epitaf „ce fac pentru mine, moare odata cu mine !”Din punctul meu de vedere, cel mai mare „cadou” a lui Liviu, catre noi, poarta numele de Barsan Teodor Constantin. In religia mea, Liviu este un Sfant viu, unul dintre putinii oameni care si-au indeplinit toate indatoririle civice cu evlavie, lucru ce l-a facut sa nu simta povara „datoriei”Definirea personalitatii tale s-a facut cu multi ani inainte, iar drumul pe care-l vei parcurge depinde unilateral de tine. Micile imixtiuni din orice parte ar veni, nu te vor indeparta de la drumul tau si nici nu te vor abate, nu-ti vor modifica ritmul si nici directia, pentru ca ai invatat sa crezi in tine, in Dumnezeu, iar Dumnezeu nu ne paraseste nici atunci cand noi Il parasim pe El.

11 03 2013
Constantin Teodoroiu

O fac doar ca sa ies din ” Anonimat”…Sa- mi asum cele spuse mai sus…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: