Patura realitatii

Atunci când ești chel, lefter, ţechinless, când bagi mâna frustrat în buzunar şi vezi că mai ai doar un leu, un leu 50, atunci când mergi pe stradă cu capul în pământ căutând câţiva lei să-ţi cumperi o şaorma, kebab sau o ciorba de văcuţă, atunci când cunoşti umilinţa, atunci începi să te pui în locul tuturor amărâţilor. Asta, cel putin funcţioneaza la mine. Că mulţi dintre voi sunteţi niște viermi egoişti și nu pricepeţi chestia asta, e altă treabă. Dar cei care aveţi puţină inimă mă inţelegeţi ce sunt și cine sunt în momentele alea. Vă spun eu cine sunt. Sunt femeia de la colţ care vinde flori pe 0 grade, sunt baba îngheţată din piaţă, sunt mama care îi spune fetiţei că nu îi poate cumpăra hăniuţa şi ciocolata care şi-o doreşte, sunt fetiţa care deşi are lacrimi în ochi îi spune mamei că nu-i nimic şi o strânge de mână. Sunt curva aia de pe centură de care râdeţi toţi şi o batjocoriţi, sunt curva asta care işi vinde trupul odată frumos şi curat, neînsemnat de vânătăi, sunt curva asta care o vedeţi la ştiri moartă într-un şanţ, sunt dansatoarea de la night club care pentru un ban e nevoită să renunţe și să uite de dragoste, frumuseţe, flori şi sentimente şi să devină un obiect fără suflet. Sunt tânărul care vinde droguri, fură, omoară doar ca să facă un ban, sunt beţivul care cu ultimii bani îşi ia o vodcă să uite de nebunia şi sărăcia de acasă şi pentru o clipă să fie fericit. Asta sunt de fiecare dată când am nevoie de bani ca de aer, doar să-i simt în buzunar. Bineînţeles sunt sensibil la suferinţa altora şi când am bani. Dar acum conştiinţa iese la suprafaţă, mă ia de gât şi îmi dă două carabe, asemeni unui peşte mă bruschează ca pe o târfă de doi bani. Vă recomand şi vouă exerciţiul ăsta dar ştiu ca mulţi dintre voi trăiţi totul prin stomacul şi prin organele voastre. Sunteţi niste porci sau vite după caz. Sunteţi nişte animale murdare şi jegoase şi asta pentru că acum nu găsesc nici un bănuţ pe stradă. Vă doresc să vă ia dracu’, zgârciţilor! Să vă faceţi praf în Chrysler-ele și BMW-urile voastre, să muriţi decapitaţi, să vă vedeţi iubitele, soţiile și familiile adunate de pe asfaltul însângerat. Mi-e prea ruşine să cerşesc acum. E prea târziu pentru asta!

Nu știu ce o să fac. M-aş întoarce la tine. Dar tu nu ma iubeşti. Tu vrei să ne ţinem de mână, să ne plimbăm prin parc şi prostii de genu. Nici măcar să ţi-o tragi cu mine nu vrei. De fapt o faci ca să nu iţi zic la revedere. În rest eşti o mega disperată după mine. Sunt o obsesie pentru tine atâta tot. Mai vin la tine din când în când după ce am băut și am mâncat bine şi sunt doar o idee horny. Când trebuie să vărs ce am de vărsat. Şi tu accepţi toate căcaturile mele ca proasta. Toate perversităţile, toate tâmpeniile care îmi vin prin cap. Dar văd că eşti doar o frigidă ancorată ca fraiera prea mult şi prea nesănătos în ideea iluziei dragostei. Dar oricum eşti caz cam singular. Mai e psihopata aia care şi-o trage cu regizori și scenarişti. Mare actriţă a teatrului românesc şi internaţional ! O retardată și o oligofrenă. De fapt toţi sunteţi niște psihopaţi. Am căutat odată scuze pentru voi actorii, pentru toanele voastre, mofturile voastre, capricile voastre pentru toate tâmpeniile care le faceţi sub pretextu de actori. Am spus că sunteţi aşa mai “deranjaţi” pentru că aveti atatea roluri, personalităti, suflete captive în voi şi se dă o luptă înăuntrul vostru. Căcat actoricesc. Sunteţi așa pentru că sunteti niște tâmpiţi, orice om care cunoaşte măcar un atom de faimă şi-o ia în cap, se crede cel mai mare actor, scriitor, pictor sau ce mama dracului va fi. Henry Miller, un autor care a reușit să strice o carte bună cu tâmpenii filosofice zicea că un scriitor care a publicat o carte în tiraj mare se crede foarte mare, unul care a publicat în tiraje medii se crede mare dar neînţeles, cel care a publicat în tiraje mici se crede și mai mare şi mai neînţeles, iar acela care nu a publicat nmic se crede cel mai mare și nici nu merită efortul de a publica ceva. Deștept Miller ăsta. Sau era Bukowski. Dracu să-i ia pe amândoi, sunt morţi acum. Orice pulifrici care a ajuns să fie cât de puţin mediatizat se crede mare artist sau creator. În fine aici era vorba de colegii tăi imbecili cu care ţi-o tragi în garderobă şi mai ştiu eu unde. Nu ne întâlnisem de mai mult de 4 ori însă tu ai luat-o razna cu tâmpeniile tale. Esti o târfă ciclotimică cu tulburări grave de comportament. Cam aşa sunteţi toate care vă credeţi mari actriţe. Pentru asta stă mărturie regimentul tău de colegi care a trecut printre picioarele tale şi care au spus că atunci când ţi-o tragi, ba râzi ba plângi ca cretina. Asta de obicei după ce te îmbeţi ca proasta cu bere ieftină şi de căcat de la PET pe care ţi-o oferă vreun coleg doar ca să îţi desfacă picioarele.

Daa, şi mai eşti şi tu pasăre de porţelan. Porumbel strivit de oameni răi. Târfa cu roba de vestală. Visezi la posturi de secretară în care poti sa iţi etalezi formele și talentele de relaxare şefilor. Vrei maşină, vrei bani, vrei cluburi şi băuturi scumpe. Vrei măcar o dată pe lună să dormi într-un hotel de lux. Eu nu am astea. Să te ia dracu’! Chiar am crezut că ţii la mine. Dar târfele ca tine nu au scrupule. Vă văd peste tot, prin cluburi cu patronii mafioţi, în fast food-uri flămânde şi bete după porţia de alcool servită ca să intraţi în patul fraierului fără mofturi și crâcneli. Voi târfelor îmi faceţi cea mai mare scârbă. Îl ştiu şi pe dobitocul cu care ai acum o relaţie, care e gelos foc şi te iubește şi care nu ştie de cate ori ai luat-o în diverse orificii sub duşuri de salivă şi urină. E urât ce spun acum. Scârbos. Fugi dacă nu-ţi convine. Să fugi de ce spun înseamnă să fugi de tine. Eşti unul din lucrurile care îmi fac viaţa şi lumea să pară urâtă şi lipsită de speranţă.

Aa, da și mai eşti tu. Cum puteam uita de tine? Ești singura care îmi mai ești dragă dar nu pot fi cu tine pentru că ghiortăielile romanţioase și plimbatul de mână prin parc nu mai merg. Îmi reciţi poezii, din Păunescu și încă un contemporan al cărui nume nu merită să-l memorez asemenea multora dintre ei, ţi-ai ales niște fraieri care îmi displac, ești udă toată când accept să citesc ceva scris de tine. Îţi place exact ce-mi place și mie în materie de muzică şi absolut orice. Ești o râmă lipsită de personalitate. Fumezi iarbă pentru că ţi se pare cool să râzi ca tembelu’ fără motiv şi te uiţi ciudat când îţi arunc iarba în veceu şi iti cer 7 llitri de suc că mă doare gatu’ de mor. Şi cu toate astea nu mă vrei, pentru că te păstrezi până la căsătorie.

Dar toate astea sunt probleme neglijabile şi monologuri iluzorii. M-am trezit astăzi înfometat și sărac şi meditând la omenire.

Omenirea. Masa asta amorfă, imorfă. Fără o mişcare anume, precisă, fără destinaţie, fără un momentum clar. Astăzi, clipa asta palidă care a fost odată la rândul ei mâine şi mâine o să decadă în ieri, m-am trezit. M-am trezit după aproape 3 zile în care am dormit.. Şi m-am trezit cu pătura grea, umedă şi împuţită a realităţii pe mine. Dar nu m-am trezit singur. M-am trezit cu o pleiadă de gânduri şi cu vocea asta în cap: Azi, mâine, ieri, poimâine, alaltăieri, weekend. Sfert academic, pauză de masă, job, domnul director, ce sacou frumos aveţi doamna secretară, e bună pasărea aia de la I.T., salariu, evaluare, graphic, deadline, prietenă, soţie, familie, copii, trebuie să intri în rândul lumii, să ai şi tu o familie. Am descoperit fraţi și surori că lumea asta e construită din carton, rigips de căcat şi plastic. Ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne că şandramaua trebuie să cadă. Viaţa noastră e plină de “trebuie”. E frumos să…, ar fi etic să îţi pui paltonul în cui, nu este profesional să te uiţi între sânii intervievatoarei. “Preşedintele a declarat…”, “40% din români”, “un studiu”. Taci din gură! Văd ştirista cum dă din gură şi îmi construieşte aceeaşi chicineaţă de realitate în jurul meu. În realitatea mea sacră! În spaţiul meu sfânt! Aşa cum sunt închis într-un apartament, într-un bloc, aşa sunt închis în realitatea asta.  Ce faci, ce lucrezi, cât câştigi, de ce, cum, când? Ah, naiba să vă ia cu porcăriile voastre. Dar de astăzi, de astăzi sunt liber. Uite, vezi pe tipa aia blondă, cu forme de păcat? O iei, o aşezi pe masă și îi arăţi cam cât de bărbat poţi fi. La naiba cu iphone, Facebook şi alte tâmpenii. Aici e libertatea! Cum să alergi împreuna cu alţi 10 dupa o fată pentru 5 minute de in and out? “Ciao, pot sa îţi iau o bautură?” înlocuieşte-o cu “lasă prostiile, no strings attached, hai să ne simţim bine amândoi, sau dacă nu vrei, să mă simt doar eu bine. Nu, nu într-o camera de hotel, ci în iarba, parc, tufiş, trotuar” Dar nu, nu ai curajul să zici asta, dar mereu vei comenta şi vei vrea să fii bărbat. Roboţi îmbrăcaţi la fel, merg în aceleaşi cluburi, vânează aceleaşi femei, ştrand, solar, iphone, n-aiphone. Fete, sâni, fund, mare, mic, candidoză, teste de sarcină, anticoncepţionale, lacrimi, viol consimţit, neconsimţit sau nesimţit. Aaah, atâta suferinţă, aah, cum aş vrea să vă curm toată suferinţa!!!! În timp ce mergeţi în maşinile voastre personale sau de la firmă, cu care vă mândriţi. Uite, uite acolo, la stop. La semafor aşteptaţi să trec. Am în mână două Uzi-uri, dar voi credeţi că o fi bere sau energizant. Dar sunt uzi-uri. Le scot şi încep să trag. Pac, pac pac, parbrizul e ţăndări, lui îi trag câteva cartuşe fix în cap, pe ea o privesc, mă gândesc dacă să mă bucur puţin de arhitectura ei anatomică..calculez, coeficient de dilatare..reacţii chimice,…nuuu. PAC! Chiar în inimă. Sângerează. Işi privește partenerul. Deschide portiera. Nu-i vine să creadă. Chiar acum o săptămână m-a respins grosolan în club. Inima mea a fost pe jos printre mucuri de dunhill nu știu care, Red Bull, vodka Sky și mai ştiu eu ce. Cade…ai căzut..rămâne acolo. Lumea priveşte. A fost o zi frumoasă. Au ce să povestească acasă, să evite pisălogeală soţiilor, bătăile soţilor, predicile părinţilor….etc. Merg mai departe..are mușchi, ştrand, bronzat, mănâncă o şaorma. Aş vrea să sângerezi cât mai mult. Cu ciobanii şi mârlanii sunt mai crud. Zece gloanţe în corp dispuse la distanţe bine calculate. Şi nimeni nu îşi dă seama că mă plimb în mână cu două Uzi-uri. Da stai aşa că mi-am amintit de liceu, facultate, etc.  De ce mă încearcă dorinţa de a vedea pe toata lumea atingând cimentul? De ce aş vrea să arunc în aer clădiri de birouri, cămine, aziluri, cantine, case de copii, orfelinate, TOT. Primărie. Sala interioară. Au intrat înauntru interlopi, infractori, coloraţi. De la etaj, sniper, nu, sniperul e prea uşor. La fiecare balcon e instalat un Gatling. Masacrul începe, sângele zboară, urletele se aud dincolo de  spaţiu, timp şi de istorie. De Ce? De ce, de fiecare dată când merg la bancă, finanţe, primărie şi la orice altă instituţie unde un funcţionar plictisit îmi face favoarea de a îmi lua bani, visez aşa ceva? De ce dacă este o tânără la ghişeu îmi imaginez cele mai mari oribilităţi. De ce dacă e o funcţionară grasă şi transpirată scot pistolul încet, încet, sst, î n c e t şi î-l pun în nasul ăla al ei păros! Trag. Păr, bucăţi de carne şi sânge zboară. Apoi trag către toate ghişeele, birouri, funcţionarii speriaţi se ascund sub mese. Câţiva eroi se înarmează cu prostie şi cuţite de corespondenţă. Ies afară din birou. Mă ascund după o coloană.  Apoi ies în vizor. Mă vede. E terifiat. E frumos să asasinezi pe cineva atunci când vezi frica din ochi. BOOM! Dacă trebuie să aştept mai mult fantezia ia proporţii, AK-47 sau M40, sticlă, bucăţi de oameni şi femei urlând de disperare. De fapt nu vreau să omor pe nimeni. Doar să terifiez. Vreau să terifiez, să terorizez, să umilesc şi totusi nu am înclinaţii spre..şefie. Dar îmi dau seama că nu sunt singurul. E o armată de sociopaţi pe lângă mine. Ai maa, de ce nu recunoști că în ciuda privirii sale inocente, ochii ăia albaştri, copilul duşmanului tău e o ţintă clară. Deer in the headlights. Daa, fugăreşte-l prin mall ca pe o căprioară şi apoi joacă-te cu viaţa lui!!! E în faţa ta. Mai ai un glonţ. Atât de perfect, atât de exact..haai! aşa e că te simţi liber? Eşti un profesor frustrat? Aşa-i că ai vrea să aduci o mitralieră la şcoală, un încărcător la 30 de secunde, și….silentiuum, nu mai auzi nimic, decat sângele cum gâlgâie, susură, mai suspină, oftează, respiră. Poate horcăie, curviştina aia mică dintr-a opta sau a noua. Oricum nimic din obraznicile de altă dată. Nu te mai înjură nimeni. Nu te mai ia nimeni de gât. Gata. Nu mai trebuie să mergi la director. Poate ești funcţionar. Poate aceiasi nespălaţi vin la tine oră de oră “Domnuu, doamnna..suntem cu ajutorul social/alocaţia/impozitul!” tu, nu înjuri că nu-i frumos. Dar ai o carabină. Spargi geamul ghișeului şi tragi! Ce frumos alunecă pe marmura clădirii! A mai rămas femeia şi copilul. Femeia mizează pe intimidare. Nu merge. Milă, nimic! Un glonţ care zboară cu 1200 de km/h o proiectează pe jos, apoi de-a dura pe scări. Mai rămâne copilul. Se scarpină în fund. Îţi cere 1 leu. 50 de bani. Hai ceva acolo domnuu, dă-te dracu’. E mic, așa ca tratament preferenţial. Un pat de pușcă și trimite-l ca o bilă de bowling prin sală. Ei, vezi că te simţi mai bine? Ei hai nu fi așa de mirat. Eu am descris best case scenario. În worst case scenario îi tai ca la abator. Ca să nu mai vorbim de șef, el și toată familia lui acolo la cheful firmei, instituţiei, pictează masa aia în roșu, mai adaugă puţin ketchup natural pe pizza. Hai fi artist. Iar colegele, curva aia de la Conta, vaca de la Resurse Umane, bârfitoarele alea împuţite, așa, rezolvă-le dar nu fi prea agresiv/ă. O femeie nu se împușcă cu o carabină. Pentru asta vei folosi un Colt 1911 sau un Smith and Wesson.

Oare sunt singurul care visează chestii de genu? Sunt doar fanteziile mele? Dar oricum eu nu sunt așa. Nu eram așa. Acum 3 zile încă mă îmbrăcam frumos, mă adresam fetelor cu “domnișoara” și aveam maniere. Până acum trei zile fatidice când mi-am înjurat directorul și i-am aruncat cafeaua pe piept, când aproape am împins proprietarul apartamentului pe scări. Ceva în mine a explodat, zimţii unei rotiţe s-au rupt. De obicei majoritatea oamenilor funcţioneaza anii în șir cu volumul frustrării dat la maxim, cu nervii întinși până la Alpha Centauri cu sângele fierbând la 1000 C, rezistă și rezistă până când într-o zi mor. Eu nu am murit însă în mine mica rotiţă din marele angrenaj a murit. Iar eu am refuzat să mă mai învârt ca prostul. Evident eu sunt prea mototol să fac așa ceva. Să mă opresc. Cine m-a împins de la spate? Cine m-a făcut să ajung să caut acum pe stradă încă 50 de lei să-mi ajungă de un baton de ciocolată. De bani de tren nici nu mai vorbim. Iniţial nu am știut cum să îi spun. ÎI auzeam vocea, sau vocile, gândurile îndrăzneţe, erau gânduri de revoluţionar, de mare conducător nu de amărât pion al corporaţiilor. Vocea a devenit din ce în ce mai clară. Imposibil de negat. Deliranţa însă mă inspiră. Așa că i-am spus Dell.

Dell s-a născut într-o fru…ce naiba conteaza în ce zi s-a născut? Dell s-a născut dintr-o întrebare. Nu te-ai săturat să trăiești într-o astfel de lume? Unde prieteni trădeaza prieteni, unde bărbaţii se duc la mânăstiri și biserici, se roagă, își binecuvântează mașinile, apoi dau tunuri, tzepe și își înșeală prietenii. Acești bărbaţi pot fi directori de corporaţii, companii sau pur și simplu aspiranţi la statusul de curviștină corporată. Într-o lume în care femeile sunt învăţate din fragedă pruncie să vâneze bani și prestigiu și evident putere, într-o lume în care bărbații vorbesc doar despre mașini fără să aibă minim de cultură generală de istorie, de mecanică, în care sute de bărbați aleargă hămesiți ca niște boi după o singură femeie, într-o lume în care poeți ratați cu premii USR marșează pe picanterii sexuale și râgâieli masculine, o lume în care orice muzică fie și ea vrută electronică are un iz împuțit de manea. Și când mă refer la lume, mă refer la țară. Departe de mine eructațiile pro-occidentale și americane însă la fel de departe strănutul naționalist.România pe care o iubesc eu a murit acum vro 70 de ani. Acum sunt doar niște reziduuri ale unei țări incinerate de bocanci oportuniști. Nu am răspuns la întrebarea lui Dell. Dell îmi spune deseori să fac și eu ca ceilalți, să îmi calc în picioare principiile. Înșeală și expoateaza-ți cei mai buni prieteni, fură femeia prietenului și amăgește-i pe toți. Oricum acesta este tratamentul care ți se aplică ție de obicei nu? Însă nu! Refuz să fac așa ceva. Nu pot. Nu vreau. Nu știu și nu cred în evanghelia lui Dell. Sunt un tolomacus walachus, un boobus romanianus, un stultus ponticus. Ești un tolomac, spune Dell, un tolomac care încă crede în Rai și iad și îngeri, care încă mai crede că răsăritul are  glazură de vanilie iar munții au topping de frișcă. Sunt un retro-grad. Aș fi preferat să trăiesc în România interbelică, când puteai pleca la Paris și cuvântul român era o mândrie și un motiv de admirație, nu un motiv de rușine și negare, când literatura năștea lumi frumoase și supraoameni. Acum literatura vomează târături, personaje scâlciate ca niște pantofi de cerșetor și lume pitoresci ca un ghetto de imigranți  din New York-ul interbelic. Vorbesc continuu cu Dell chiar și acum când sunt pe stradă, mi-am găsit un card și încerc frenetic să scot bani dintr-un bancomat. Office teller-ul este o ființă ciudată. Un fel de cerber cu lătrat de chihuahua agresiv. Majoritatea sunt femei tinere, mici sclavi corporati ce vor să ajnga la rândul lor stăpâni de sclavi corporati. Așa că sunt bucuros că nu am un ciuaua de ăsta în fața mea. Sunt doar eu și cu o mașinăria. Mi-ar plăcea ca un ATM să nu fie doar o mașinărie care să îți dea bani, deși recunosc că prefer simplu fără comunicare, dar ar fi bine la fiecare consultare a soldului sau retragere de numerar să îți afișeze pe ecran o vorbă bună sau ceva așa a la Confucius sau Tao: “cine nu se urcă pe munte nu cunoaște înălțimea cerului” sau “respiră răsăritul de pe muntele de foc și taci pentru o clipă” sau aiureli de genu. Sau ceva inspiraţional gen Zig Ziglar, Kyiosaki, Trump, Brian Tracy. Ceva să te facă să apreciezi faptul că primești niște bani sau din contră să te consoleze că, din păcate, cardul tău e pustiu ca deșertul Gobi, unde o mai fi și aia. Constat că pe card mai am ceva bani. Cât să mi ajungă de tren ca să am întorc în burgul meu și să îmi înfrunt rușinea. Sau să rămân aici, o noapte, două, trei la un hotel de 4,5 stele, Hennessy și două fete frumoase și apoi..naiba mai știe. Dell zice că ar fi o idee faină să cumpăr o armă și să mă distrez puțin cu șefu care m-a concediat. Zice că dacă îl las pe el să facă asta o să iasă totu’ clean, eu o să fiu răzbunat și ăla destul de mort. Nu Dell, nu ai voie! Te-ai gândit la coșmarurile mele, vrei să iau așa karma cuiva, păcatele asupra mea?  Exclus. Dell nu are șanse în cazul ăsta, deși nu contenește să mă bată la cap. Oricum sunt prea wussy pussy în cazul ăsta sau invers, deși mereu am fost pasionat de mafioți, Godfather, Goodfellas, mafioți în costume cu pălării fedora, gentlemani, nu niște amărâți în trening și tricouri lălâie care își spun gangsta, nu mârlani cu ceafă lată, niște păduchi. Eram pasionat de Humphrie Bogie, de filmele americane vechi și de wise guys. Când coboram scările clădirii în care lucram deseori visam cu ochi deschiși că am o lupara în mână și îmi aștept directorul să coboare cu liftul și bang!, lupara făcea o gaură cât asteroidul în torso-ul directorului. Dar un job la fel de bun ar fi fost cu un magnum cu silencer, aș fi pătruns în biroul său și pac, un singur glonț ș apoi aș fi ieșit elegant pe scara de incendiu. Dar sunt doar vise. Căci în nici un univers nu aș putea fi așa ceva! Un Hitman! Mă rezum doar să îi admir într-o anumită măsură ! Următorul tren spre burg e pe la 6 dimineața. Ora mea preferată. Burgul meu preferat. Burgul meu devalizat, jupuit de gloria imperială austriacă și îmbîcsit de mârlănia românească și năclăit de aroganța săsească. Aah, unde ești tu Franz Joseph doamne, Franz Joseph Imperator Austriae. Rex BOHEM. GAL. HUNGARIAE? Străzile burgului meu sunt cotropite de mârlani și mitocani  veniți de pe la porțile cetății, de sașii care se cred germani, ca și cum un măgar ar vrea să necheze ca un cal. Aerul odată mângâiat de frumoase acorduri vieneze, acum este viciat de manele și lăutărisme. Deseori am încercat să trag în piept aerul burgului, să simt ceva austriac în burgul ăsta, însă mi-a intrat în nări miros de brânză și cioban. Toată dizertația mea despre burg e falsă. Am o stupidă mândrie că am  sânge austriac, deși am sânge austriac sunt un balcanic până în măduva oaselor. O fi ceva din sângele meu, austriac, însă oasele și carnea îmi sunt românești 100%. Un om ridicol ca un falsetto. Sunt un om cu două voci ca două instrumente disonante o vioară leșinată și un trombon plin de el. 

Dell a decis că nu ar mai trebui să mă plâng tot timpul și să fiu bărbat. Așa că ori mă îngrop pentru vreo 6 ore într-un bar încercând să fiu viu, adică să agăț o femeie ieftină sau să mă bat, de fapt de multe ori Dell semăna cu Bukowski. Păcat că nu avem aceleași idei despre ce înseamnă să fii viu. Oricum exclus barul, cădem la pace pentru o cameră la un hotel. Aceeași mutră scofâlcită de funcționară obosită la recepție:

– Dabăl sau singăl? Haideți vă rog mai repede!

Și totuși mă întreb. De unde scârba asta? Nu i-au dat salariul? A bătut-o bărbatul? Fiica ei își deschide piciorușele în unghi de 180 de grade la interlopi? Fiul ei un wussy fraierit de femei versate ? Și ce legătură au cu mine? De unde atâta scârbă ? Oare și când e sexy acasă cu bărbatul ei e tot așa de sictirită? De ce sunt femeile atât de sictirite? De ce visează toate la poziții de conducere? Am ajuns la concluzia că șefia e pentru oamenii care nu au aspirații înalte. Nu ai talent sau gândire profundă, ca să lași ceva în urma ta, fie o operă de artă, o invenţie, o descoperire științifică, sau chiar și teorie, atunci aspiri să fii șef. Adică dacă te pricepi bine să lingi și să fii corporate slut și apoi asupritor cu ăia mai mici decât tine atunci postul e perfect pentru tine. Sunt un păduche lipsit de aspirații, atunci vreau să fiu șef. Să fii șef! Ce afrodisiac puternic! Deși femeile sunt bune executante în situații de criză, încep să plângă, intră în panică și criză de isterie. Penibil spectacol! Probabil că de accea Alexandru a fost Alexandru și nu Alexandra Macedon! Așa că și recepționera se visează șefă, șefă care să ordone, șefă care să acorde clemență angajaţilor.

-Single. 

Dar camera e împuțită și mirosul de copii nefecundaţi și nenăscuți de pe cearșaf îmi întoarce stomacul pe dos. Așa că prefer holul hotelului. Recepția. Locul de tranzit de unde poți privi lumea fâţâindu-se futil. Hotelurile și aeroporturile sunt locurile mele preferate. Purgatorii ale așteptării. 

Am adormit pe un fotoliu în hol vro 5 ore. Nici berea nu mai e bună. Dar e altă recepționeră. Mă  privește cu blândețe și amabilitate și se îndreaptă spre mine. E tânără, șatenă, are părul prins în coadă și o figură ca de ofițer nazist. 

-Minibarul se plătește. Nu uitați!

-Nu am consumat nimic din minibar. Ba am dormit toată noaptea aici!

-În fine, eu v-am spus ca să știți. Minibarul se plătește!

Ce chestie tare! Minibarul se plătește. Breaking news! De ce este a 10-a oară când mi se întâmplă  asta la un hotel? E o contradicție, o disonanță, oamenii deși sictiriți sunt zeloși și proactivi. ProActivia pentru o întreagă civilizație pierdută în derelicțiune. 90% din oameni nu știu ce înseamnă derelicțiune deși sunt pierduți.

   Măcar gara e drăguță și orașul, îmi aduce aminte de o povestire de George Simenon. O crimă în tren, ceață în Ardennes și magazinele din gări cu chocolate din Belgia și țigări din Germania. Dar asta nu are nici o relevanță. Gara este pustie, este atât de neprimitor de parcă mi-ar spune: “Hai cară-te, nu ești binevenit. Dacă stai mult pe aici o să deraiez sau ceva de genul” Mă consolează doar gândul că o să o văd pe ea. I-am cumpărat ciocolată și flori. O să le ronțăie cu frenezie de hamster psihopat și o să mi arunce cutia cu bomboane în cap. Asta este profeția lui Dell. Că mă duc degeaba și că îmi arunc demnitatea la gunoi. Mă gândesc la ea așa cum m-am gândit mereu la orice femeie. Ca la un miracol neașteptat. Nu îl cred pe Dell. Ea mă va primi și se va bucura că am venit. Orice pornire misogină din mine este de fapt…refuzul de a recunoaște că nu sunt nici eu așa de bun pe cât aș vrea să cred că sunt. Mă uit pe geam afară și ca orice altă ființă cu oase pline și grele visez să zbor cât mai repede, crezând că fericirea se află în brațele ei. Vecinul de compartiment îmi vorbește de vremurile apuse când era el șef la fabrică și avea 10000 de subordonați. Acum capitalismul l-a trântit jos și e doar un biet pensionar. Pentru unii fericirea are diferite forme, brațele unei femei, postul sau funcția, sentimentul că ești important și poți controla. Mi-am pus puloverul pe dos cu cusătura la vedere. O fi însemnând ceva. Că îmi arăt defectele, că îmi arăt slăbiciunile. Căci, în fond să-ți arăți sentimentele, slăbiciunile să fii vulnerabil e ceva la modă acum. 

Trenul chiuie a măcelărit de oameni și îmi dau seama după multă  meditație și somn că aproape am ajuns acasă.  Unul din petecele de pământ pe care le numesc “acasă”. Gara e urâtă și rece ca de fiecare dată. Iau cel mai apropiat taxi și ordon nervos adresa. Cât mai repede, cât mai repede..cât mai repede. E ceva ce-mi prevestește drama ieftină, blocurile sunt urâte din nou iar cerul ca un cadavru într-o morgă e acoperit cu un celofan alb-murdar. 

Stau în fața blocului ei și asemenea discipolului Zen care dacă  va călca melcul va interfera cu karma sa, iar dacă îl va da la o parte iarăși va interveni în karma sa. Sunt în dilema alegerii. Aș putea să beau ceva într-un bar, însă rareori este adevărul văzut la braț cu bețivul. Ce va fi după ce va trece și fierbințeala asta de tuberculos? O femeie este ca un vis. O dorință nestăpânită ardent. Iar visele după ce le realizăm sunt asemenea unor pantofi tociți și vechi arunati undeva departe în colțul unei camere prăfuite. O realizare, un job, o mașină , o casă, o pictură într-o expoziție, o carte publicată, o călătorie la Roma nu mai înseamnă nimic, după ce le-ai realizat. Tot înainte, căci nimic nu a fost și nu este în proprietatea noastră. Iar sentimentul de a fi indragostit și erosul are ceva din viciul posesiunii. Aș vrea să posed totul, dar în schimb nu merită să posezi nimic. Sunt în căutarea ultimei posesiuni. Ai o femeie dar cauți în continuare altceva. O posesiune care să te oprească din căutarea posesiuni, proprietății, femeia care să te oprească din căutarea femeii, fericirea din căutarea fericirii, iubirea din căutarea iubirii, iar căutarea din căutarea căutării.

O ciocolată și un buchet de flori și mă bazez pe serotonină  ca să nu mă respingă din nou. 

Coboară…uraganul inimii mele…moartea pe două picioare, este avalanșa iminentă care știi că dacă nu vei fugi din calea ei te va ucide, vulcanul care te va îneca cu cenușă și te va arde cu lava lui. De ce stau oamenii înlemniți de mirare în fața distrugerii lor? Așa cum stai și te uiți la un râu de pe marginea unei stânci știind că este posibil să cazi în hău. Așa că aștept..aștept să coboare, inima îmi bate foarte tare și mi-e greu să rezist.  A venit. O îmbrățișez și o sărut. Cu un gest de regină mă împinge la o parte. Îmi ia ciocolata din mână și o desface:

-De ce ai venit?

-Mi-era dor de tine! Vroiam neapărat să te văd. Vreau să fim din nou împreună! 

-Ești patetic! Nu ai pic de deminate. Nu am chef să îngheț aici lângă tine. Nu meriți! Ești patetic dragă, patetic!

Nu am mai îndrăznit să spun nici un cuvânt. Am lăsat-o să plece mușcând din ciocolată ca și cum ar fi mușcat din inima mea. Aș vrea să plâng, să sparg toate geamurile blocului, să dau foc cartierului. Dar nu fac nimic din astea. Dell e înmărmurit și el deși profeția sa a fost adevărată, dar nu mă poate ajuta. S-a retras undeva în adâncul patimilor mele. Stau uimit, aștept să mă acopere ninsoarea și visez la o cafea caldă cu ea.

Beau o cafea caldă cu spumă de lapte și ciocolată instant și privesc cum fulguiește afară. Dell face neînsemnate remarci supra colegelor mele. Beau o cafea caldă așa cum am visat, într-o zi de iarnă, însă nu cu ea ci cu o colegă de serviciu. Îmi spune să fiu mai atent și mă întreabă cum mă descurc. Dell îmi șoptește mii de cuvinte, care de care mai îndrăznețe, și-a revenit și e tot timpul prezent chiar și acum însă nu-i dau atenție căci îmi amintesc de noaptea aceea și aș da toate cafelele din lume să mai simt încă odată durerea aceea care l-a redus pe Dell la tăcere și m-a făcut să mă simt atât de viu, atât de “mine”. Colega mă întreabă din nou cum mă descurc la nou loc de muncă și ca să îi fac pe plac lui Dell încă o data, pentru că am suferit împreună îi răspund:

-Patetic dragă, patetic!