Rau de inaltime

17 02 2013

8665804-night-view-of-new-york-city-from-empire-state-buildingAm doua nepotele deosebit de dragute. Iar eu ca toata lumea de altfel le iau in brate, asa cum iei copii mici in brate pentru ca au o afectiune, o apropiere pe care adultii nu o mai au. si bineinteles toata lumea exagereaza cu luatul in brate si parintii iti mai fac, pe buna dreptate observatie. La un moment dat sora mea vazandu-ma ca o iau pentru a nu stiu cata oara pe Livia sau Antonia in brate mi-a spus urmatorul lucru(aproximativ): Las-o joc ca vede ce-i pe sus si apoi plange ca vreau sa puna mana pe ele(fructe, obiecte decorative, diverse). Sunt 100% sigur ca sora mea nu a intentionat un subinteles, un double entendre. Insa cumva mi-am dat seama ca ceea ce a exprimat ea nu este numai un adevar cand vine vorba de „baby nursing” cand vine vorba de comportamentul pe care trebuie sa il adopti cand vine vorba de copii! Adevarul asta se aplica si in politica, economie, sociologie, in cultura, la nivel global. E interesant cum afirmatii aparent banale si insignfiante ajung sa fie adevaruri universal valabile. Intr-adevar cand urci pe cineva, cand il duci sus, sa vada toate bogatiile, ei bine aparentele bogatii, il expui la un alt fel de gandire, un alt stil de viata pe care bineinteles ajuns jos din nou si-l doreste si e dispus sa faca rice pentru a ajunge din nou acolo: sus. Dar de asta au avut intotdeaun grija, „elitele” grupurile de interese din spatele partidelor si guvernelor, sa te asigure ca in gradina vecinului nu-i mai multa clorofila decat in iarba din gradina ta, ca florile nu au un parfum mai frumos

Sa ne imaginam un experiment: Ia un individ (barbat/femeie) din patura de jos sau din clasa mijlocie, scoate-l din habitat, imbraca-l frumos cu haine scumpe, plimba-l cu o masina de lux cu sofer, du-l la o petrecere , la un dineu cu celebritati si VIp-uri, ofera-i o noapte sau chiar o spatamana la un hotel de 5 stele, apartamentul prezidential. A doua zi dimineata, du-l inapoi, in cartierul periferic din care a venit, in blocul gri si mizerabil, cu bulina rosie, in locuinta sa, asa cum o fi ea. Nu cred ca gresesc cand spun ca din acel moment omul respectiv nu se va resemna vreodata cu situatia sa sociala, financiara, cum probabil a facut-o inainte si va incerca (de multe ori fara succes)  sa ajunga sus, acolo unde aerul (si nu numai) este mai rafinat, acolo unde il astepata, bogatia, luxul si lipa grijilor. Si daca nu va reusi, se va razbuna pe cei ce i-au ratat cum e acolo sus, pe cei ce il tin jos, pe cei ce refuza sa-i arate compasiune.

Constient sau inconstient aceasta experienta se repeta.  Esti tintuit de mic, acolo jos, pe covoras, incepand cu educatia, cu sugestiile profesorilor, ale rudelor, prietenilor, colegilor, sefilor :Nu poti, Nu vei reusi, trebui sa fii foarte bun pentru asta, nu are sens, esti prea mic, esti prea mare, esti prea tanar, prea batran, prea slab, nu iti va permite sistemul, suntem condamnati sa ratam, fara pile nu reusesti, fii realist,images nu e pentru tine, nu conteaza ce stii conteaza pe cine stii, si lista de astfel de sugestii nu se mai sfarseste.

Inchei insa cu un citat din…Will Smith : Being realistic is the most common path to mediocrity.

A fi realist- cea mai sigura cale catre mediocritate





Patura realitatii

28 11 2011

Atunci când ești chel, lefter, ţechinless, când bagi mâna frustrat în buzunar şi vezi că mai ai doar un leu, un leu 50, atunci când mergi pe stradă cu capul în pământ căutând câţiva lei să-ţi cumperi o şaorma, kebab sau o ciorba de văcuţă, atunci când cunoşti umilinţa, atunci începi să te pui în locul tuturor amărâţilor. Asta, cel putin funcţioneaza la mine. Că mulţi dintre voi sunteţi niște viermi egoişti și nu pricepeţi chestia asta, e altă treabă. Dar cei care aveţi puţină inimă mă inţelegeţi ce sunt și cine sunt în momentele alea. Vă spun eu cine sunt. Sunt femeia de la colţ care vinde flori pe 0 grade, sunt baba îngheţată din piaţă, sunt mama care îi spune fetiţei că nu îi poate cumpăra hăniuţa şi ciocolata care şi-o doreşte, sunt fetiţa care deşi are lacrimi în ochi îi spune mamei că nu-i nimic şi o strânge de mână. Sunt curva aia de pe centură de care râdeţi toţi şi o batjocoriţi, sunt curva asta care işi vinde trupul odată frumos şi curat, neînsemnat de vânătăi, sunt curva asta care o vedeţi la ştiri moartă într-un şanţ, sunt dansatoarea de la night club care pentru un ban e nevoită să renunţe și să uite de dragoste, frumuseţe, flori şi sentimente şi să devină un obiect fără suflet. Sunt tânărul care vinde droguri, fură, omoară doar ca să facă un ban, sunt beţivul care cu ultimii bani îşi ia o vodcă să uite de nebunia şi sărăcia de acasă şi pentru o clipă să fie fericit. Asta sunt de fiecare dată când am nevoie de bani ca de aer, doar să-i simt în buzunar. Bineînţeles sunt sensibil la suferinţa altora şi când am bani. Dar acum conştiinţa iese la suprafaţă, mă ia de gât şi îmi dă două carabe, asemeni unui peşte mă bruschează ca pe o târfă de doi bani. Vă recomand şi vouă exerciţiul ăsta dar ştiu ca mulţi dintre voi trăiţi totul prin stomacul şi prin organele voastre. Sunteţi niste porci sau vite după caz. Sunteţi nişte animale murdare şi jegoase şi asta pentru că acum nu găsesc nici un bănuţ pe stradă. Vă doresc să vă ia dracu’, zgârciţilor! Să vă faceţi praf în Chrysler-ele și BMW-urile voastre, să muriţi decapitaţi, să vă vedeţi iubitele, soţiile și familiile adunate de pe asfaltul însângerat. Mi-e prea ruşine să cerşesc acum. E prea târziu pentru asta!

Nu știu ce o să fac. M-aş întoarce la tine. Dar tu nu ma iubeşti. Tu vrei să ne ţinem de mână, să ne plimbăm prin parc şi prostii de genu. Nici măcar să ţi-o tragi cu mine nu vrei. De fapt o faci ca să nu iţi zic la revedere. În rest eşti o mega disperată după mine. Sunt o obsesie pentru tine atâta tot. Mai vin la tine din când în când după ce am băut și am mâncat bine şi sunt doar o idee horny. Când trebuie să vărs ce am de vărsat. Şi tu accepţi toate căcaturile mele ca proasta. Toate perversităţile, toate tâmpeniile care îmi vin prin cap. Dar văd că eşti doar o frigidă ancorată ca fraiera prea mult şi prea nesănătos în ideea iluziei dragostei. Dar oricum eşti caz cam singular. Mai e psihopata aia care şi-o trage cu regizori și scenarişti. Mare actriţă a teatrului românesc şi internaţional ! O retardată și o oligofrenă. De fapt toţi sunteţi niște psihopaţi. Am căutat odată scuze pentru voi actorii, pentru toanele voastre, mofturile voastre, capricile voastre pentru toate tâmpeniile care le faceţi sub pretextu de actori. Am spus că sunteţi aşa mai “deranjaţi” pentru că aveti atatea roluri, personalităti, suflete captive în voi şi se dă o luptă înăuntrul vostru. Căcat actoricesc. Sunteţi așa pentru că sunteti niște tâmpiţi, orice om care cunoaşte măcar un atom de faimă şi-o ia în cap, se crede cel mai mare actor, scriitor, pictor sau ce mama dracului va fi. Henry Miller, un autor care a reușit să strice o carte bună cu tâmpenii filosofice zicea că un scriitor care a publicat o carte în tiraj mare se crede foarte mare, unul care a publicat în tiraje medii se crede mare dar neînţeles, cel care a publicat în tiraje mici se crede și mai mare şi mai neînţeles, iar acela care nu a publicat nmic se crede cel mai mare și nici nu merită efortul de a publica ceva. Deștept Miller ăsta. Sau era Bukowski. Dracu să-i ia pe amândoi, sunt morţi acum. Orice pulifrici care a ajuns să fie cât de puţin mediatizat se crede mare artist sau creator. În fine aici era vorba de colegii tăi imbecili cu care ţi-o tragi în garderobă şi mai ştiu eu unde. Nu ne întâlnisem de mai mult de 4 ori însă tu ai luat-o razna cu tâmpeniile tale. Esti o târfă ciclotimică cu tulburări grave de comportament. Cam aşa sunteţi toate care vă credeţi mari actriţe. Pentru asta stă mărturie regimentul tău de colegi care a trecut printre picioarele tale şi care au spus că atunci când ţi-o tragi, ba râzi ba plângi ca cretina. Asta de obicei după ce te îmbeţi ca proasta cu bere ieftină şi de căcat de la PET pe care ţi-o oferă vreun coleg doar ca să îţi desfacă picioarele.

Daa, şi mai eşti şi tu pasăre de porţelan. Porumbel strivit de oameni răi. Târfa cu roba de vestală. Visezi la posturi de secretară în care poti sa iţi etalezi formele și talentele de relaxare şefilor. Vrei maşină, vrei bani, vrei cluburi şi băuturi scumpe. Vrei măcar o dată pe lună să dormi într-un hotel de lux. Eu nu am astea. Să te ia dracu’! Chiar am crezut că ţii la mine. Dar târfele ca tine nu au scrupule. Vă văd peste tot, prin cluburi cu patronii mafioţi, în fast food-uri flămânde şi bete după porţia de alcool servită ca să intraţi în patul fraierului fără mofturi și crâcneli. Voi târfelor îmi faceţi cea mai mare scârbă. Îl ştiu şi pe dobitocul cu care ai acum o relaţie, care e gelos foc şi te iubește şi care nu ştie de cate ori ai luat-o în diverse orificii sub duşuri de salivă şi urină. E urât ce spun acum. Scârbos. Fugi dacă nu-ţi convine. Să fugi de ce spun înseamnă să fugi de tine. Eşti unul din lucrurile care îmi fac viaţa şi lumea să pară urâtă şi lipsită de speranţă.

Aa, da și mai eşti tu. Cum puteam uita de tine? Ești singura care îmi mai ești dragă dar nu pot fi cu tine pentru că ghiortăielile romanţioase și plimbatul de mână prin parc nu mai merg. Îmi reciţi poezii, din Păunescu și încă un contemporan al cărui nume nu merită să-l memorez asemenea multora dintre ei, ţi-ai ales niște fraieri care îmi displac, ești udă toată când accept să citesc ceva scris de tine. Îţi place exact ce-mi place și mie în materie de muzică şi absolut orice. Ești o râmă lipsită de personalitate. Fumezi iarbă pentru că ţi se pare cool să râzi ca tembelu’ fără motiv şi te uiţi ciudat când îţi arunc iarba în veceu şi iti cer 7 llitri de suc că mă doare gatu’ de mor. Şi cu toate astea nu mă vrei, pentru că te păstrezi până la căsătorie.

Dar toate astea sunt probleme neglijabile şi monologuri iluzorii. M-am trezit astăzi înfometat și sărac şi meditând la omenire.

Omenirea. Masa asta amorfă, imorfă. Fără o mişcare anume, precisă, fără destinaţie, fără un momentum clar. Astăzi, clipa asta palidă care a fost odată la rândul ei mâine şi mâine o să decadă în ieri, m-am trezit. M-am trezit după aproape 3 zile în care am dormit.. Şi m-am trezit cu pătura grea, umedă şi împuţită a realităţii pe mine. Dar nu m-am trezit singur. M-am trezit cu o pleiadă de gânduri şi cu vocea asta în cap: Azi, mâine, ieri, poimâine, alaltăieri, weekend. Sfert academic, pauză de masă, job, domnul director, ce sacou frumos aveţi doamna secretară, e bună pasărea aia de la I.T., salariu, evaluare, graphic, deadline, prietenă, soţie, familie, copii, trebuie să intri în rândul lumii, să ai şi tu o familie. Am descoperit fraţi și surori că lumea asta e construită din carton, rigips de căcat şi plastic. Ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne că şandramaua trebuie să cadă. Viaţa noastră e plină de “trebuie”. E frumos să…, ar fi etic să îţi pui paltonul în cui, nu este profesional să te uiţi între sânii intervievatoarei. “Preşedintele a declarat…”, “40% din români”, “un studiu”. Taci din gură! Văd ştirista cum dă din gură şi îmi construieşte aceeaşi chicineaţă de realitate în jurul meu. În realitatea mea sacră! În spaţiul meu sfânt! Aşa cum sunt închis într-un apartament, într-un bloc, aşa sunt închis în realitatea asta.  Ce faci, ce lucrezi, cât câştigi, de ce, cum, când? Ah, naiba să vă ia cu porcăriile voastre. Dar de astăzi, de astăzi sunt liber. Uite, vezi pe tipa aia blondă, cu forme de păcat? O iei, o aşezi pe masă și îi arăţi cam cât de bărbat poţi fi. La naiba cu iphone, Facebook şi alte tâmpenii. Aici e libertatea! Cum să alergi împreuna cu alţi 10 dupa o fată pentru 5 minute de in and out? “Ciao, pot sa îţi iau o bautură?” înlocuieşte-o cu “lasă prostiile, no strings attached, hai să ne simţim bine amândoi, sau dacă nu vrei, să mă simt doar eu bine. Nu, nu într-o camera de hotel, ci în iarba, parc, tufiş, trotuar” Dar nu, nu ai curajul să zici asta, dar mereu vei comenta şi vei vrea să fii bărbat. Roboţi îmbrăcaţi la fel, merg în aceleaşi cluburi, vânează aceleaşi femei, ştrand, solar, iphone, n-aiphone. Fete, sâni, fund, mare, mic, candidoză, teste de sarcină, anticoncepţionale, lacrimi, viol consimţit, neconsimţit sau nesimţit. Aaah, atâta suferinţă, aah, cum aş vrea să vă curm toată suferinţa!!!! În timp ce mergeţi în maşinile voastre personale sau de la firmă, cu care vă mândriţi. Uite, uite acolo, la stop. La semafor aşteptaţi să trec. Am în mână două Uzi-uri, dar voi credeţi că o fi bere sau energizant. Dar sunt uzi-uri. Le scot şi încep să trag. Pac, pac pac, parbrizul e ţăndări, lui îi trag câteva cartuşe fix în cap, pe ea o privesc, mă gândesc dacă să mă bucur puţin de arhitectura ei anatomică..calculez, coeficient de dilatare..reacţii chimice,…nuuu. PAC! Chiar în inimă. Sângerează. Işi privește partenerul. Deschide portiera. Nu-i vine să creadă. Chiar acum o săptămână m-a respins grosolan în club. Inima mea a fost pe jos printre mucuri de dunhill nu știu care, Red Bull, vodka Sky și mai ştiu eu ce. Cade…ai căzut..rămâne acolo. Lumea priveşte. A fost o zi frumoasă. Au ce să povestească acasă, să evite pisălogeală soţiilor, bătăile soţilor, predicile părinţilor….etc. Merg mai departe..are mușchi, ştrand, bronzat, mănâncă o şaorma. Aş vrea să sângerezi cât mai mult. Cu ciobanii şi mârlanii sunt mai crud. Zece gloanţe în corp dispuse la distanţe bine calculate. Şi nimeni nu îşi dă seama că mă plimb în mână cu două Uzi-uri. Da stai aşa că mi-am amintit de liceu, facultate, etc.  De ce mă încearcă dorinţa de a vedea pe toata lumea atingând cimentul? De ce aş vrea să arunc în aer clădiri de birouri, cămine, aziluri, cantine, case de copii, orfelinate, TOT. Primărie. Sala interioară. Au intrat înauntru interlopi, infractori, coloraţi. De la etaj, sniper, nu, sniperul e prea uşor. La fiecare balcon e instalat un Gatling. Masacrul începe, sângele zboară, urletele se aud dincolo de  spaţiu, timp şi de istorie. De Ce? De ce, de fiecare dată când merg la bancă, finanţe, primărie şi la orice altă instituţie unde un funcţionar plictisit îmi face favoarea de a îmi lua bani, visez aşa ceva? De ce dacă este o tânără la ghişeu îmi imaginez cele mai mari oribilităţi. De ce dacă e o funcţionară grasă şi transpirată scot pistolul încet, încet, sst, î n c e t şi î-l pun în nasul ăla al ei păros! Trag. Păr, bucăţi de carne şi sânge zboară. Apoi trag către toate ghişeele, birouri, funcţionarii speriaţi se ascund sub mese. Câţiva eroi se înarmează cu prostie şi cuţite de corespondenţă. Ies afară din birou. Mă ascund după o coloană.  Apoi ies în vizor. Mă vede. E terifiat. E frumos să asasinezi pe cineva atunci când vezi frica din ochi. BOOM! Dacă trebuie să aştept mai mult fantezia ia proporţii, AK-47 sau M40, sticlă, bucăţi de oameni şi femei urlând de disperare. De fapt nu vreau să omor pe nimeni. Doar să terifiez. Vreau să terifiez, să terorizez, să umilesc şi totusi nu am înclinaţii spre..şefie. Dar îmi dau seama că nu sunt singurul. E o armată de sociopaţi pe lângă mine. Ai maa, de ce nu recunoști că în ciuda privirii sale inocente, ochii ăia albaştri, copilul duşmanului tău e o ţintă clară. Deer in the headlights. Daa, fugăreşte-l prin mall ca pe o căprioară şi apoi joacă-te cu viaţa lui!!! E în faţa ta. Mai ai un glonţ. Atât de perfect, atât de exact..haai! aşa e că te simţi liber? Eşti un profesor frustrat? Aşa-i că ai vrea să aduci o mitralieră la şcoală, un încărcător la 30 de secunde, și….silentiuum, nu mai auzi nimic, decat sângele cum gâlgâie, susură, mai suspină, oftează, respiră. Poate horcăie, curviştina aia mică dintr-a opta sau a noua. Oricum nimic din obraznicile de altă dată. Nu te mai înjură nimeni. Nu te mai ia nimeni de gât. Gata. Nu mai trebuie să mergi la director. Poate ești funcţionar. Poate aceiasi nespălaţi vin la tine oră de oră “Domnuu, doamnna..suntem cu ajutorul social/alocaţia/impozitul!” tu, nu înjuri că nu-i frumos. Dar ai o carabină. Spargi geamul ghișeului şi tragi! Ce frumos alunecă pe marmura clădirii! A mai rămas femeia şi copilul. Femeia mizează pe intimidare. Nu merge. Milă, nimic! Un glonţ care zboară cu 1200 de km/h o proiectează pe jos, apoi de-a dura pe scări. Mai rămâne copilul. Se scarpină în fund. Îţi cere 1 leu. 50 de bani. Hai ceva acolo domnuu, dă-te dracu’. E mic, așa ca tratament preferenţial. Un pat de pușcă și trimite-l ca o bilă de bowling prin sală. Ei, vezi că te simţi mai bine? Ei hai nu fi așa de mirat. Eu am descris best case scenario. În worst case scenario îi tai ca la abator. Ca să nu mai vorbim de șef, el și toată familia lui acolo la cheful firmei, instituţiei, pictează masa aia în roșu, mai adaugă puţin ketchup natural pe pizza. Hai fi artist. Iar colegele, curva aia de la Conta, vaca de la Resurse Umane, bârfitoarele alea împuţite, așa, rezolvă-le dar nu fi prea agresiv/ă. O femeie nu se împușcă cu o carabină. Pentru asta vei folosi un Colt 1911 sau un Smith and Wesson.

Oare sunt singurul care visează chestii de genu? Sunt doar fanteziile mele? Dar oricum eu nu sunt așa. Nu eram așa. Acum 3 zile încă mă îmbrăcam frumos, mă adresam fetelor cu “domnișoara” și aveam maniere. Până acum trei zile fatidice când mi-am înjurat directorul și i-am aruncat cafeaua pe piept, când aproape am împins proprietarul apartamentului pe scări. Ceva în mine a explodat, zimţii unei rotiţe s-au rupt. De obicei majoritatea oamenilor funcţioneaza anii în șir cu volumul frustrării dat la maxim, cu nervii întinși până la Alpha Centauri cu sângele fierbând la 1000 C, rezistă și rezistă până când într-o zi mor. Eu nu am murit însă în mine mica rotiţă din marele angrenaj a murit. Iar eu am refuzat să mă mai învârt ca prostul. Evident eu sunt prea mototol să fac așa ceva. Să mă opresc. Cine m-a împins de la spate? Cine m-a făcut să ajung să caut acum pe stradă încă 50 de lei să-mi ajungă de un baton de ciocolată. De bani de tren nici nu mai vorbim. Iniţial nu am știut cum să îi spun. ÎI auzeam vocea, sau vocile, gândurile îndrăzneţe, erau gânduri de revoluţionar, de mare conducător nu de amărât pion al corporaţiilor. Vocea a devenit din ce în ce mai clară. Imposibil de negat. Deliranţa însă mă inspiră. Așa că i-am spus Dell.

Dell s-a născut într-o fru…ce naiba conteaza în ce zi s-a născut? Dell s-a născut dintr-o întrebare. Nu te-ai săturat să trăiești într-o astfel de lume? Unde prieteni trădeaza prieteni, unde bărbaţii se duc la mânăstiri și biserici, se roagă, își binecuvântează mașinile, apoi dau tunuri, tzepe și își înșeală prietenii. Acești bărbaţi pot fi directori de corporaţii, companii sau pur și simplu aspiranţi la statusul de curviștină corporată. Într-o lume în care femeile sunt învăţate din fragedă pruncie să vâneze bani și prestigiu și evident putere, într-o lume în care bărbații vorbesc doar despre mașini fără să aibă minim de cultură generală de istorie, de mecanică, în care sute de bărbați aleargă hămesiți ca niște boi după o singură femeie, într-o lume în care poeți ratați cu premii USR marșează pe picanterii sexuale și râgâieli masculine, o lume în care orice muzică fie și ea vrută electronică are un iz împuțit de manea. Și când mă refer la lume, mă refer la țară. Departe de mine eructațiile pro-occidentale și americane însă la fel de departe strănutul naționalist.România pe care o iubesc eu a murit acum vro 70 de ani. Acum sunt doar niște reziduuri ale unei țări incinerate de bocanci oportuniști. Nu am răspuns la întrebarea lui Dell. Dell îmi spune deseori să fac și eu ca ceilalți, să îmi calc în picioare principiile. Înșeală și expoateaza-ți cei mai buni prieteni, fură femeia prietenului și amăgește-i pe toți. Oricum acesta este tratamentul care ți se aplică ție de obicei nu? Însă nu! Refuz să fac așa ceva. Nu pot. Nu vreau. Nu știu și nu cred în evanghelia lui Dell. Sunt un tolomacus walachus, un boobus romanianus, un stultus ponticus. Ești un tolomac, spune Dell, un tolomac care încă crede în Rai și iad și îngeri, care încă mai crede că răsăritul are  glazură de vanilie iar munții au topping de frișcă. Sunt un retro-grad. Aș fi preferat să trăiesc în România interbelică, când puteai pleca la Paris și cuvântul român era o mândrie și un motiv de admirație, nu un motiv de rușine și negare, când literatura năștea lumi frumoase și supraoameni. Acum literatura vomează târături, personaje scâlciate ca niște pantofi de cerșetor și lume pitoresci ca un ghetto de imigranți  din New York-ul interbelic. Vorbesc continuu cu Dell chiar și acum când sunt pe stradă, mi-am găsit un card și încerc frenetic să scot bani dintr-un bancomat. Office teller-ul este o ființă ciudată. Un fel de cerber cu lătrat de chihuahua agresiv. Majoritatea sunt femei tinere, mici sclavi corporati ce vor să ajnga la rândul lor stăpâni de sclavi corporati. Așa că sunt bucuros că nu am un ciuaua de ăsta în fața mea. Sunt doar eu și cu o mașinăria. Mi-ar plăcea ca un ATM să nu fie doar o mașinărie care să îți dea bani, deși recunosc că prefer simplu fără comunicare, dar ar fi bine la fiecare consultare a soldului sau retragere de numerar să îți afișeze pe ecran o vorbă bună sau ceva așa a la Confucius sau Tao: “cine nu se urcă pe munte nu cunoaște înălțimea cerului” sau “respiră răsăritul de pe muntele de foc și taci pentru o clipă” sau aiureli de genu. Sau ceva inspiraţional gen Zig Ziglar, Kyiosaki, Trump, Brian Tracy. Ceva să te facă să apreciezi faptul că primești niște bani sau din contră să te consoleze că, din păcate, cardul tău e pustiu ca deșertul Gobi, unde o mai fi și aia. Constat că pe card mai am ceva bani. Cât să mi ajungă de tren ca să am întorc în burgul meu și să îmi înfrunt rușinea. Sau să rămân aici, o noapte, două, trei la un hotel de 4,5 stele, Hennessy și două fete frumoase și apoi..naiba mai știe. Dell zice că ar fi o idee faină să cumpăr o armă și să mă distrez puțin cu șefu care m-a concediat. Zice că dacă îl las pe el să facă asta o să iasă totu’ clean, eu o să fiu răzbunat și ăla destul de mort. Nu Dell, nu ai voie! Te-ai gândit la coșmarurile mele, vrei să iau așa karma cuiva, păcatele asupra mea?  Exclus. Dell nu are șanse în cazul ăsta, deși nu contenește să mă bată la cap. Oricum sunt prea wussy pussy în cazul ăsta sau invers, deși mereu am fost pasionat de mafioți, Godfather, Goodfellas, mafioți în costume cu pălării fedora, gentlemani, nu niște amărâți în trening și tricouri lălâie care își spun gangsta, nu mârlani cu ceafă lată, niște păduchi. Eram pasionat de Humphrie Bogie, de filmele americane vechi și de wise guys. Când coboram scările clădirii în care lucram deseori visam cu ochi deschiși că am o lupara în mână și îmi aștept directorul să coboare cu liftul și bang!, lupara făcea o gaură cât asteroidul în torso-ul directorului. Dar un job la fel de bun ar fi fost cu un magnum cu silencer, aș fi pătruns în biroul său și pac, un singur glonț ș apoi aș fi ieșit elegant pe scara de incendiu. Dar sunt doar vise. Căci în nici un univers nu aș putea fi așa ceva! Un Hitman! Mă rezum doar să îi admir într-o anumită măsură ! Următorul tren spre burg e pe la 6 dimineața. Ora mea preferată. Burgul meu preferat. Burgul meu devalizat, jupuit de gloria imperială austriacă și îmbîcsit de mârlănia românească și năclăit de aroganța săsească. Aah, unde ești tu Franz Joseph doamne, Franz Joseph Imperator Austriae. Rex BOHEM. GAL. HUNGARIAE? Străzile burgului meu sunt cotropite de mârlani și mitocani  veniți de pe la porțile cetății, de sașii care se cred germani, ca și cum un măgar ar vrea să necheze ca un cal. Aerul odată mângâiat de frumoase acorduri vieneze, acum este viciat de manele și lăutărisme. Deseori am încercat să trag în piept aerul burgului, să simt ceva austriac în burgul ăsta, însă mi-a intrat în nări miros de brânză și cioban. Toată dizertația mea despre burg e falsă. Am o stupidă mândrie că am  sânge austriac, deși am sânge austriac sunt un balcanic până în măduva oaselor. O fi ceva din sângele meu, austriac, însă oasele și carnea îmi sunt românești 100%. Un om ridicol ca un falsetto. Sunt un om cu două voci ca două instrumente disonante o vioară leșinată și un trombon plin de el. 

Dell a decis că nu ar mai trebui să mă plâng tot timpul și să fiu bărbat. Așa că ori mă îngrop pentru vreo 6 ore într-un bar încercând să fiu viu, adică să agăț o femeie ieftină sau să mă bat, de fapt de multe ori Dell semăna cu Bukowski. Păcat că nu avem aceleași idei despre ce înseamnă să fii viu. Oricum exclus barul, cădem la pace pentru o cameră la un hotel. Aceeași mutră scofâlcită de funcționară obosită la recepție:

– Dabăl sau singăl? Haideți vă rog mai repede!

Și totuși mă întreb. De unde scârba asta? Nu i-au dat salariul? A bătut-o bărbatul? Fiica ei își deschide piciorușele în unghi de 180 de grade la interlopi? Fiul ei un wussy fraierit de femei versate ? Și ce legătură au cu mine? De unde atâta scârbă ? Oare și când e sexy acasă cu bărbatul ei e tot așa de sictirită? De ce sunt femeile atât de sictirite? De ce visează toate la poziții de conducere? Am ajuns la concluzia că șefia e pentru oamenii care nu au aspirații înalte. Nu ai talent sau gândire profundă, ca să lași ceva în urma ta, fie o operă de artă, o invenţie, o descoperire științifică, sau chiar și teorie, atunci aspiri să fii șef. Adică dacă te pricepi bine să lingi și să fii corporate slut și apoi asupritor cu ăia mai mici decât tine atunci postul e perfect pentru tine. Sunt un păduche lipsit de aspirații, atunci vreau să fiu șef. Să fii șef! Ce afrodisiac puternic! Deși femeile sunt bune executante în situații de criză, încep să plângă, intră în panică și criză de isterie. Penibil spectacol! Probabil că de accea Alexandru a fost Alexandru și nu Alexandra Macedon! Așa că și recepționera se visează șefă, șefă care să ordone, șefă care să acorde clemență angajaţilor.

-Single. 

Dar camera e împuțită și mirosul de copii nefecundaţi și nenăscuți de pe cearșaf îmi întoarce stomacul pe dos. Așa că prefer holul hotelului. Recepția. Locul de tranzit de unde poți privi lumea fâţâindu-se futil. Hotelurile și aeroporturile sunt locurile mele preferate. Purgatorii ale așteptării. 

Am adormit pe un fotoliu în hol vro 5 ore. Nici berea nu mai e bună. Dar e altă recepționeră. Mă  privește cu blândețe și amabilitate și se îndreaptă spre mine. E tânără, șatenă, are părul prins în coadă și o figură ca de ofițer nazist. 

-Minibarul se plătește. Nu uitați!

-Nu am consumat nimic din minibar. Ba am dormit toată noaptea aici!

-În fine, eu v-am spus ca să știți. Minibarul se plătește!

Ce chestie tare! Minibarul se plătește. Breaking news! De ce este a 10-a oară când mi se întâmplă  asta la un hotel? E o contradicție, o disonanță, oamenii deși sictiriți sunt zeloși și proactivi. ProActivia pentru o întreagă civilizație pierdută în derelicțiune. 90% din oameni nu știu ce înseamnă derelicțiune deși sunt pierduți.

   Măcar gara e drăguță și orașul, îmi aduce aminte de o povestire de George Simenon. O crimă în tren, ceață în Ardennes și magazinele din gări cu chocolate din Belgia și țigări din Germania. Dar asta nu are nici o relevanță. Gara este pustie, este atât de neprimitor de parcă mi-ar spune: “Hai cară-te, nu ești binevenit. Dacă stai mult pe aici o să deraiez sau ceva de genul” Mă consolează doar gândul că o să o văd pe ea. I-am cumpărat ciocolată și flori. O să le ronțăie cu frenezie de hamster psihopat și o să mi arunce cutia cu bomboane în cap. Asta este profeția lui Dell. Că mă duc degeaba și că îmi arunc demnitatea la gunoi. Mă gândesc la ea așa cum m-am gândit mereu la orice femeie. Ca la un miracol neașteptat. Nu îl cred pe Dell. Ea mă va primi și se va bucura că am venit. Orice pornire misogină din mine este de fapt…refuzul de a recunoaște că nu sunt nici eu așa de bun pe cât aș vrea să cred că sunt. Mă uit pe geam afară și ca orice altă ființă cu oase pline și grele visez să zbor cât mai repede, crezând că fericirea se află în brațele ei. Vecinul de compartiment îmi vorbește de vremurile apuse când era el șef la fabrică și avea 10000 de subordonați. Acum capitalismul l-a trântit jos și e doar un biet pensionar. Pentru unii fericirea are diferite forme, brațele unei femei, postul sau funcția, sentimentul că ești important și poți controla. Mi-am pus puloverul pe dos cu cusătura la vedere. O fi însemnând ceva. Că îmi arăt defectele, că îmi arăt slăbiciunile. Căci, în fond să-ți arăți sentimentele, slăbiciunile să fii vulnerabil e ceva la modă acum. 

Trenul chiuie a măcelărit de oameni și îmi dau seama după multă  meditație și somn că aproape am ajuns acasă.  Unul din petecele de pământ pe care le numesc “acasă”. Gara e urâtă și rece ca de fiecare dată. Iau cel mai apropiat taxi și ordon nervos adresa. Cât mai repede, cât mai repede..cât mai repede. E ceva ce-mi prevestește drama ieftină, blocurile sunt urâte din nou iar cerul ca un cadavru într-o morgă e acoperit cu un celofan alb-murdar. 

Stau în fața blocului ei și asemenea discipolului Zen care dacă  va călca melcul va interfera cu karma sa, iar dacă îl va da la o parte iarăși va interveni în karma sa. Sunt în dilema alegerii. Aș putea să beau ceva într-un bar, însă rareori este adevărul văzut la braț cu bețivul. Ce va fi după ce va trece și fierbințeala asta de tuberculos? O femeie este ca un vis. O dorință nestăpânită ardent. Iar visele după ce le realizăm sunt asemenea unor pantofi tociți și vechi arunati undeva departe în colțul unei camere prăfuite. O realizare, un job, o mașină , o casă, o pictură într-o expoziție, o carte publicată, o călătorie la Roma nu mai înseamnă nimic, după ce le-ai realizat. Tot înainte, căci nimic nu a fost și nu este în proprietatea noastră. Iar sentimentul de a fi indragostit și erosul are ceva din viciul posesiunii. Aș vrea să posed totul, dar în schimb nu merită să posezi nimic. Sunt în căutarea ultimei posesiuni. Ai o femeie dar cauți în continuare altceva. O posesiune care să te oprească din căutarea posesiuni, proprietății, femeia care să te oprească din căutarea femeii, fericirea din căutarea fericirii, iubirea din căutarea iubirii, iar căutarea din căutarea căutării.

O ciocolată și un buchet de flori și mă bazez pe serotonină  ca să nu mă respingă din nou. 

Coboară…uraganul inimii mele…moartea pe două picioare, este avalanșa iminentă care știi că dacă nu vei fugi din calea ei te va ucide, vulcanul care te va îneca cu cenușă și te va arde cu lava lui. De ce stau oamenii înlemniți de mirare în fața distrugerii lor? Așa cum stai și te uiți la un râu de pe marginea unei stânci știind că este posibil să cazi în hău. Așa că aștept..aștept să coboare, inima îmi bate foarte tare și mi-e greu să rezist.  A venit. O îmbrățișez și o sărut. Cu un gest de regină mă împinge la o parte. Îmi ia ciocolata din mână și o desface:

-De ce ai venit?

-Mi-era dor de tine! Vroiam neapărat să te văd. Vreau să fim din nou împreună! 

-Ești patetic! Nu ai pic de deminate. Nu am chef să îngheț aici lângă tine. Nu meriți! Ești patetic dragă, patetic!

Nu am mai îndrăznit să spun nici un cuvânt. Am lăsat-o să plece mușcând din ciocolată ca și cum ar fi mușcat din inima mea. Aș vrea să plâng, să sparg toate geamurile blocului, să dau foc cartierului. Dar nu fac nimic din astea. Dell e înmărmurit și el deși profeția sa a fost adevărată, dar nu mă poate ajuta. S-a retras undeva în adâncul patimilor mele. Stau uimit, aștept să mă acopere ninsoarea și visez la o cafea caldă cu ea.

Beau o cafea caldă cu spumă de lapte și ciocolată instant și privesc cum fulguiește afară. Dell face neînsemnate remarci supra colegelor mele. Beau o cafea caldă așa cum am visat, într-o zi de iarnă, însă nu cu ea ci cu o colegă de serviciu. Îmi spune să fiu mai atent și mă întreabă cum mă descurc. Dell îmi șoptește mii de cuvinte, care de care mai îndrăznețe, și-a revenit și e tot timpul prezent chiar și acum însă nu-i dau atenție căci îmi amintesc de noaptea aceea și aș da toate cafelele din lume să mai simt încă odată durerea aceea care l-a redus pe Dell la tăcere și m-a făcut să mă simt atât de viu, atât de “mine”. Colega mă întreabă din nou cum mă descurc la nou loc de muncă și ca să îi fac pe plac lui Dell încă o data, pentru că am suferit împreună îi răspund:

-Patetic dragă, patetic! 





Înmormântare sau Toată lumea încape într-un sicriu

11 06 2011

  Cred că întotdeauna am privit cu ceva interes sau mi-am imaginat cum va fi înmormântarea mea. Costumul ales pentru o veşnicie, oare voi fi tuns sau mi se va lăsa freza care îmi place cel mai mult. Mă vor îngropa cu sau fără ochelari? Îmi vor pune pe piept pe credinciosul meu Sharky şi vechiul meu synth? Cărţile? Diplomele? Recenziile? Poza din ziar? Dar chitara? Nu, e prea mare nu ar incapea in sicriu. Dar astea sa sa spunem ca sunt fleacuri. Caci nu aceste mici detalii imi captau interesul si ma determinau sa merg atat de mult cu imaginatia. . Nu, detaliile sunt detalii, detaliile raman detalii oricum ar fi. Ceea ce imi inlacrima ochii era gandul la toti cei care ma vor plange, evident cu exceptia familiei, toti prietenii poate chiar si cei care m-au urat, si …da evident fostele iubiri. Le-as fi vrut/vrea aliniate in jurul sicriului meu plangand nestapanite si bocind in felul lor domnisoresc. Sigur ca as prefera sa nu ma atinga lacrimile lor, eu ramanand tacut, implacabil si impasibil ca o zeitate egipteana. Vor regreta in momentul acela decizia luata de a ma parasi? Vor trai cu imaginea mea rapus in sicriu pentru tot restul vietii mele ? E frumos sa te gandesti ca o persoana care nu te-a iubit prea mult ar plange pentru tine. Si evident batranele. Dar cu ele e altceva, unele plang dintr-o oarecare ciuda, ca nu au fost ele selectate pentru calatorie, altele plang pentru ca le e frica de moarte. Intr-adevar atunci cand o persoana draga moare impopotonarea de gaina metafizica dispare. Si te temi si tu ca ai putea fi candidat in anul urmator, semestrul urmator, luna, saptamana, weekendul, ziua, ora, minutul, secunda, milisecunda, nanosecunda, femtosecunda. ORICAND!!! Dar daca nu esti legat cu lanturi de teluric si de pamant poate gandul acesta iti aduce seninatate. Dar da gandul imi ramane la fostele “iubiri”. In ghilimele desigur, caci cum poate fi o iubire fosta? Fostele care regreta ca m-au parasit. Dar de ce am aceste ganduri. Desigur facand abstractie ca aceste ganduri imi tin companie noapte de noapte, ma gandesc la moarte pentru ca si mie impopotonarea de gaina metafizica mi-a disparut si pentru ca privesc in sicriu pe omul care mi-a spus m mai demult : Nimeni nu te poate parasi! Ce cuvant stupid: a parasi! O casa poate fi parasita, oa masina, dar nu un om.. Numai Dumnezeu te poate parasi insa el e singurul care nu o va face. Privesc la el apoi imi plec privirea catre pamant. O patura a uitarii! Lumea plange. Femei, barbati, copii. Prieteni, rude, pacienti. Parca si pamantul plange. Ploua. Eu nu plang. Am aflat din surse sigure ca acest barbat asezat in sicriul din fata mea este tatal meu. Inainte sa ajung sa-l vad, gandul ca o sa imi vad tatal mort m-a inecat de plans. Acum insa..parca nu as baga mana in foc ca e tatal meu. E un om in sicriu, imbracat frumos intr-un sicriu frumos aranjat. Am o banuiala ca s-ar putea sa nu fie tatal meu. Sst! Nimeni nu stie asta. Nu-l recunosc ca fiind tatal meu. E un cadavru intr-un sicriu. Evident nu trebuie sa spulber iluzia celorlalti. Isi hranesc suferinta cu aceasta idee. Dar eu nu pot sa plang. Tatal meu nu este acolo. Este oriunde altundeva, cu ingerii, cu Dumnezeu, poate se perinda acum prin toate locurile care ar fi vrut sa le vada. Poate studiaza numarul de aur si sirul lui Fibonacci, sau poate e aici printre noi. Dar in mod sigur nu e in cutia aia de lemn frumos invelita si captusita.
Grieg. As vrea sa ascult Grieg. Sau simfonia lui preferata. “Preludiul la dupa-amiaza unui faun” de Claude Debussy. Insa la inmormantari nu se fac dastea. Se pun banuti sub maini, pe maini, pe ochi, sub limba, si nu stiu mai cate insa nu se asculta muzica. Descopar ca omul, hai sa fiu putintel misogin si sa zic femeia oricat ar fi de crestina si evoluata in gandire ramane cu o gandire magico-religioasa la nivel primitiv.
Riturile, ritualurile magico – mitice sunt urmate cu strictete. 2000 de ani de crestinism si noi inca suntem o cetate asediata de supersititi, frici irationale de om al pesterii, homo troglobiticus. Imi inchipui ca tata imi aude gandurile si radem amandoi de manifestarile acestea funebre. Cutuma in acest context este.. Sau mai bine zis se presupune ca ar trebui sa vorbesc cu el, de fapt cu corpul lui neinsufletit. Nu pot! Mi-e imposibil sa conversez cu un corp neinsufletit. Nu am puterea nici macar sa manifest o forma de afectiune fata de el. Ii ating mana printr-un fel de voal..dar atat. E tare si rece. Nu pot sa fiu fals si sa ma prefac. Ar fi stupid. Prefer sa ii simt prezenta. As scrie si apoi as recita tare o poezie. Insa sunt sigur ca toata lumea s-ar uita la mine ca la un dezaxat. „Saracu a innebunit, a luat-o razna rau de tot.” Deci ma multumesc sa spun in gand poezia, si sunt convins ca ma aude. Persoane care nu le-am vazut in viata mea vin, pun flori, il ating pe frunte. De ce? E real? E doar asa de cutuma? Toata lumea plange sau e mofluza. Nu vad un om senin. Cu exceptia lui. Der la atata plans in atmosfera simt ca-mi crapa ceva in creier. Asa ca ma retrag caci nu vreau sa il urmez chiar atat de curand. Ma rezum sa privesc afara cerul, apoi pamantul. La nastere o parte din noi vine din cer, cealalta din pamant. Si se intorc de acolo de unde au fost luate. Dincolo de aceste consideratii imi stau pe creier, la propriu ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el la telefon cu o zi inainte. Dar tot mai multe lucruri imi atrag atentia. Cuvintele „s-a prapadit, l-am pierdut”, nu o sa-l mai vedem niciodata” Cineva imi spune acest lucru. I-as spune: „O fi valabil pentru tine” dar aud un altul „ce rai domne, pleaca in pamant acolo, in pamantul rece si ramane acolo”. Incep sa cred ca poporul roman e crestin doar de forma, de suprafata, in adancul sufletului e materialist dialectic si ateu convins. Oamenii jelesc, vorbesc si plang un si/sau langa un conglomerat de oase, tesut, carne. Iar mie mi-e imposibil sa mi vad tatal in aceasta reprezentare. Nu e tatal meu acel corp cum nu e sicriul in care sta. Toate persoanele care le-as fi vazut foarte rar sau care nu le-am mai vazut din copilarie le vad acum. E impresionant. As vrea si eu sa am o inmormantare asemanatoare. Sunt sigur ca nu intelege nimeni de ce nu plang sau de ce nu ma manifest. Insa in mine e un copil care ar vrea atat de mult sa planga sa isi arate disperarea si suferinta insa e un barbat care il tine de mana si il invata sa creasca. Deduc ca am fost bine crescut. Am un gol de marimea Antarcticii in suflet insa sunt la fel de demn cum era si el in astfel de situatii. Cred ca asta isi are originea intr-o intamplare de pe vremea liceului cand ma manifestam isteric si turbat din cauza unei intamplari comico-tragice si mi-a spus „ Orice s-ar intampla, cu oricine, in orice fel sa fii demn si puternic si sa nu jelesti ca o muiere isterica” Banuiesc ca indemnul sau mi-a ramas in minte caci de-atunci mi-am pastrat stapanirea de sine. Evident ii invidiez pe cei care pot plange caci lacrimile umplu cumva golul, amfora aceea goala a suferintei. Daca as marutrisi cuiva ca ii simt prezenta in modul cel mai real cu putinta as fi probabil luat de nebun. Asa ca, mortii cu mortii. Sunt oameni care sunt morti inainte de a muri. Au trait ca si cum ar fi murit sau ca si cum nu s-ar fi nascut vreodata.
Sunt surpins cat de usor imi este si cat de senin sunt. Dar incet se intuneca. Nu mai ploua asa tare. Aproape ca se opreste. Dar se intuneca.Mi-e greu. Parca mi se pune un val pe creier. Noaptea vechea mea prietena parca imi apasa fiinta. Stateam si citeam noaptea amandoi , pana tarziu. Sau discutam tot felul de subiecte, unde a dat gres Hitler, de ce nu au intervenit Daladier si Chamberlain, teoria lui Fermat, David Deutsch, John Nash, realitati paralele, religie, parca nu se mai terminau subiectele. Toate asteptau sa fie rezolvate de noi. Expuneam fiecare unui altuia teorii , ne contraziceam cu argumente. Iata noaptea in care mintea mea lua foc in controverse era acum rece ca un mormant. E grea noaptea si trece foarte greu. Mi se sedimenteaza pe creier ganduri negre. Astept dimineata. Care vine si ea in cele din urma. Dimineata e frumoasa, e optimista, e plina de speranta si parca il simt in jurul meu si il aud in mintea mea si in gandurile mele. E luat pe sus si dus spre biserica. Fara tam tam-uri , fara tom-tom-uri fanfare si muzichii. Din cand in cand am atacuri de panica. Am un sentiment de mandrie ca ii car crucea. E usoara. Slujba, te spovedesti, pentru prima oara ma spovedesc si imi spun toate pacatele si gandurile necurate. More or less explicit. Apoi te impartasesti, asculti slujba, te iei putin de guler si iti strigi tie: „Uite-te la el pentru ultima data caci de acum incolo nu ai sa il mai vezi” Insa nu obtii nici un rezultat. Esti la fel. Ti se spune intr-un final sa iti ieri ramas bun de la el. Ce sa faci, ce sa ii zici? I-as recita o poezie, i-as pune un Tanhauser, un Lohengrin. Sau l-as lua din sicriu si as urla „Ce-ai vrut sa spui cu <<Am ceva sa-ti spun despre scrisul tau, dar vorbim cand vii pe aici>>? Am reusit sa te fac mandru de mine de-alungul scurtei si stupidei mele existente? Invata-ma sa fiu un alchmist al cuvintelor. Nu ai apucat sa-mi spui daca sunt in stare sa scot aur din hartie si cerneala sau cum sa o fac!” Parca i-as spune toate acestea dar am sentimentul ca intr-o buna zi voi afla secretul pe care l-a luat cu el in mormant, ultimele cuvinte pe care le-am auzit care au strabatut sute de kilometri ca sa ajunga la mine: „Trebuie sa iti spun ceva despre scrisul tau!”.
Ramas bun. Cui? Corpului din sicriu? Tatalui meu? Dar tata este printre noi. Numai ca nimeni nu vrea sa-l vada. Toti vor sa il ingroape odata cu corpul lui. Probabil ar trebui sa vorbesc cu el, sa-i spun ca mi-e dor de el si stiu eu ce altceva se mai spune. Ii sarut mana si fruntea si ma departez de sicriu.  Eu nu vorbesc cu mortii caci tatăl meu nu e mort, e viu!




Minciuni motivaționale, Decalogul corporat sau cele 10 reguli ale „succesului”

17 02 2011

Nu pot. Nu pot să mă abţin. Nu pot să  să nu zâmbesc când aud de traineri şi motivational speakers. De la trainerul companiei în care lucrezi-trainer care vine la o luna, două cu aceleaşi materiale, care îşi aşează tacticos pe masă laptopul şi proiectorul şi care îţi explică mai bine cum să vinzi şi cum să vorbeşti cu clienţii-la înţeleptul de serviciu şi mult prea agasantul şi stridentul  Zig Ziglar la maharajahul Donald Trump speech-ul motivaţional e cam acelaşi. Fie că e trainerul care a prins şi el cu şmecherii un post în companie şi îţi spune ţie acum cum să vinzi fie că e Zig care urlă şi se agită ca o maimuţa disperată, fie că e Donald Trump cu taticul plin de bani şi te asasinează în zeci de cărţi învăţându-te cum să faci şi tu la fel de mulţi bani că el trainerii îţi spun cam acelaşi lucru: tehnici de vânzări, reguli mai mult sau mai puţin bătute în cuie, sau chiar proprile lor experienţe şi revelaţii. Dacă urmezi paşi lor, ăla eşti, o să îţi mănânce clientul din palmă indiferent că vinzi credite, asigurări, planuri de investiţii sau şosete de lână cu motto-ul companiei inscripţionat în cristale Swarowski. Trainerii sunt de două feluri. Aţi văzut cum în filme poliţiştii se folosesc de rolurile de good cop şi bad cop? Aşa e şi aici. Good trainer şi badass trainer. Trainerul bun îţi vorbeşte frumos, te încurajează, îţi dă speranţă de zici că în secunda următoare ai fi în stare să vinzi Linux lui Bill Gates. Trainerul rău e rău. Adică la el partea motivaţionala nu prea e motivaţionala. Un fel de : e motivaţionala pentru ţine ăla care ai trecut de un anumit nivel, dar restul dacă nu aveţi sânge în voi lăsaţi-o baltă că meseria asta nu e pentru voi. E un fel de Echilibru. Dacă cel bun îţi vorbeşte de tehnici clasice de vânzare, trainerul rău te îndoapă cu videoclipuri motivationale” cu pieţe de peşti sau mai ştiu eu alte lucruri care nu prea au legătură cu ce vinzi tu. Că şi cum trainerul rău ar vrea să facă o selecţie. O selecţie naturală. Ţi-e frică? Şterge-o. Rezişti bau bau-lui corporat? Rămâi. Dar după aceea iar vine trainerul cel bun şi îţi insuflă speranţa. Toţi trainerii ăştia vor să ajungi mare să fii bogat. Să ştii că se poate. Da, da chiar se poate. Da desigur poţi cumpăra Biblia vânzărilor şi alte cărţii care să te înveţe să fi bogat dar să ştii că e doar o cale. Doar fiind performant şi având un randament cât mia bun în companie şi fiind fidel companiei poţi să ajungi bogat. Nuu, lasă baltă visele tale. Ele nu te pot face bogat. Vinde, vinde, vinde şi fii loial companiei! Ei, mai taie din ele! Doar nu vei vrea să fii recompesat de companie pentru că îi eşti loial. Asta e culmea. Asta e datoria ta. Sau nu ai auzit ce spune Zig Ziglar? Prime the pump! Umple pompă cu apa. Nu culege de acolo de unde nu ai semănat.

Cam astea sunt lucrurile care ţi se transmit într-o companie, într-un mediu corporat. Sub stratul asta de marmură corporata se ascunde o mare de lavă. Lavă formată din nemulţumirile

angajaţilor. “Eh, parcă nu ştim că nu aşa ajungi bogat” Sunt anumite reguli nescrise pe care toţi le cunoaştem şi pe care le aflăm pe propria piele:

 

1.          Într-o companie contează pe cine cunoşti şi ce cunoşti despre cel pe care îl cunoşti.

2.         Eşti prins într-un război? Luptă pe două fronturi.

3.          Ţi se ivesc oportunităţi? Joacă la două echipe. Sau chiar la trei.Dacă cumva dai autogol în una eşti goal-getter (golgheter) în cealaltă. Win-win.

Corolar  :Dacă este posibil schimbă echipele una după alta fără scrupule.

4.          În mod invariabil trădează-ţi colegii şi superiorii.

Corolar : Transformă-te într-un ciripitor de profesie.

5.         Eşti confidentul unei persoane cheie din companie? Menţine-i încrederea şi păstrează secretele până la momentul oportun când le vei putea vinde la cel mai bun preţ.

6.         Eşti într-o poziţie de conducere? Fii prieten cu toată lumea. Cei care sunt reticenţi la atitudinea ta prietenoasă sunt împotriva echipei. Ostracizează-i.

7.         Recrutează-ţi şobolanii şi turnători personali sau pur şi simplu cumpără un turnător de serviciu şi după ce te foloseşti de ei divulgă-le secretele, demască-i, condamnă-i şi exclude-i din echipă.

8.         Fiind într-o  funcţie de conducere nu elimina pe nimeni din echipă cu de la tine putere. Deleagă-ţi autoritatea. Altul să fie vinovat de decizia ta. De ce să ai tu duşmani când pot să aibă cei din subordinea ta.

9.         Ţine informatorii aproape însă trainerii şi mai aproape. Un trainer poate fi un potenţial lider informal. Simţi că eşti în pericol de a pierde controlul echipei? Exprimă grija ta membrilor echipei cum că liderul informal este unealta unor superiori răuvoitori sau chiar a concurenţei şi că va strica coeziunea echipei şi bună ei funcţionare. Acum e momentul să faci din fiecare membru al echipei un “cel mai bun prieten şi confident”.

10.        Atunci  când sapi, torni, informezi, sabotezi şi trădezi gândeşte mereu proactiv! Dacă tot ai luat decizia de a te transofrma într-o “corporate slut” măcar -o cu profesionalism!

 

Urmând aceste reguli poţi ajunge bogat si puternic? Nu ştiu. Dar îţi poţi pierde cu  integritatea  credibilitatea.  urmează aceste lecţii de machiavelism corporat vecin cu inside trading-ul.  De multe ori au  rezultate  bune si poate  ajung undeva in companie călcând in picioare colegii şi prietenii plătind însă preţul demnităţii, al integrităţii şi moralităţii. Evident trăim într-o lume unde aceste trei valori nu mai au importanţă. Aş putea prevede chiar un viitor în care un Donald Trump ar cumpăra şi ar înregistra aceste trei cuvinte dându-le un sens propriu, corporat. Important nu este să urmezi aceste reguli , important este să ştii că nu există reţete ale succesului cel puţin nu aşa cum sunt ele descrise de Ziglar, Trump, Kyosaki şi alţii înţelepţi corporati.  Dincolo de bine şi de rău, de moral şi de imoral, oportuniştii urmează cele 10 legi conştient sau inconştient câteodată urcând în ierarhie  sau câteodată căzând pierzând de fiecare dată şi mai multe scrupule, valori, principii, prieteni şi bani.

 





Valentines Day este chiar Okay! (Articol cam pro-american)

15 02 2011

Da pentru mine Valentines Day e chiar ok. Ideea e că am citit recent un articol într-un ziar unde intervievaţii-mare parte tineri erau foarte revoltaţi de ideea acestei sărbători. Că ar fi împrumutată de la englezi de la americani că ce treabă avem noi cu ei, că de ce, cum, cine când şi unde.  Îmi plac oamenii sunt atât de simpatici cum vor ei să fie anti occidentali. În ce mă priveşte eu sunt pro american, îmi place literatura americană, arta, tehnologia, muzica şi filmele. Îmi place cultura americană, cea engleză la fel. Adică te dai rotund că tu ești anti-american dar foloseşti un computer, foloseşti , în majoritatea cazurilor, Windows şi stai pe Internet mai exact pe Google, Yahoo, Facebook şi pe ce naiba mai pierzi tu vremea. Am şi eu o întrebare: Windows-ul l-o fi inventat vrun moldovean din Fălticeni, computer-ul vrun oltean din Caracal, sau Facebook, google, Yahoo, Wikipedia, oare fondatorul lor o fi vrun ardelean din Mărginime? NU Fraţilor, sunt AMERICANI fie că e Bill Gates american descedent din colonişti englezi fie că e Mark Zuckerberg american evreu sau Larry Page la fel. L-am căutat pe Jimmy Wales prin arhivele din România şi nu l-am găsit. De ce ? Ia ghiciţi. Pentru că e AMERICAN.  Staţi pe Youtube, purtaţi jeans, vă uitaţi la filme americane şi bag mâna în foc că pe mess scrieţi brb-adică be right back, jucaţi poker dar nuuuu,  voi sunteţi ANTI -americani.  Nu e nimic condamnabil aici. E ok să îmbrăţişezi cultura engleză sau americană. Difuziunea culturală a a dus cultura lor în toate colţurile lumii. Nu e nimic rău în asta. Nu sunt anti-naţionalist, chiar deloc, însă nu pot ignora două ţări care au contribuit ENORM la cultura universală. Apropos telefonul? Tot de un american inventat. Becul? Badea Ion, din Jina? NUU , ci Thomas Alva Edison din Port Huron, Michigan. Aşa că fraţilor învăţaţi să acceptaţi faptul că îmbrăţişaţi cultura americană. Adică STOP BEING IN DENIAL! Apropos, dupa cum suna Dragobete zici ca e denumirea populara a unui gandac de bucatarie! Dragobete sucks!





Ad hystera sau Ella partea a -II-a

28 12 2010

Se îmbătase cu puţin  Cinzano şi acum îmi ţinea o prelegere despre sufletul femeii si cum este el nedreptăţit, iar bărbaţii nu reuşesc să-l vadă insă dacă bărbaţii ar reuşi să-l vadă atunci ideea de soulmate ar exista în realitate.

-Ce e sufletul pentru tine?, o întrebasem. Nu ai iubit niciodata pe nimeni, nu ai citit o carte in viata ta, nici macar nu ti-ai terminat liceul si tu imi ti prelegeri filosofice despre suflet, iubire, transcedenta si alte balarii baltico teutone.

-Crezi că trebuie să ai şcoală să poţi vorbi de suflet? mă întrebase indignată.

-Nu dar cred că măcar dacă nu îl posezi atunci să fi citit de la alţii care îl poseda sau l-au avut sau au vrut să-l aibă. Aşa cum despre lucrurile astea nu poţi afla de la nişte tipi cu bărbi jegoase fumând din pipe jegoase, tot astfel nu poţi afla adevărul despre suflet de la o curvă!

Iar în fond chiar dacă ai avea un suflet nu m-ar interesa. Oare ce aş putea face eu cu sufletul tău?

Nu aş da în ruptul capului picioarele sau formele tale matematic si geometric de exact de rotunde pe un închipuit de suflet!

Ea îmi zâmbi. Zâmbise şi era semn ca îi plăcuse ceea ce spusesem şi că în esenţă nu credea nici ea că are suflet.

-Şi cum ai putea să ai suflet? Şi cum aţi putea voi toate să aveţi suflet? Cu siguranţă un animal de peşteră chiar şi educat , alienat şi înstrăinat de peşteră nu poate poseda aşa ceva. Cel mult il poate avea o fiinţă cu neo cortex. E îndoielnic că o femeie ar putea să aibă aşa ceva. Şi chiar dacă ar exista, chiar dacă s-ar comercializa intr-o formă sau alta te asigur că nimeni nu l-ar vrea.

Ea mă ascultase cu atenţie iar acuma se întinsese ca o pisică mulţumita, zâmbind. Asta era ceea ce aveam nevoie. Imaginea ei de animal neajutorat, lăasat în frig şi părăsit. Şi totuşi după un timp aceste artificii dispăreau intuile în eter. Şi totuşi de ce eram atras de ea? Lăsând la o parte toate bălăriile romantice s psihologice si filosofice moderne.Până la urmă de unde venea obsesia asta neînlăturabilă faţă de femei? De ce dacă îşi desfăceau picioarele deveneau a passport to heaven? În mintea mea introspecţia trebuia să călătorească puţin în timp, trecând de peroraţiile psihologice postmoderne ţi ajungând până la bătrânul Freud pe care îl detestam cândva încât îi aruncasem cartea cu Nevroză, psihoză şi perversiune la gunoi, doar ca să o găsesc peste o săptmână pe rafturile unui anticariat.

Tocmai mă luptam ştiinţific cu elucubraţile incestuoase, perverse ţi scabroase ale lui Freud, pe de o parte, pe de alta mişscările lascive al Ellei de care mă săturasem intr-o oarecare măsură, când dintr-odata în minte îmi încolţi un gând. Fixaţia genitală pe care o aveam toti bărbaţii faţă de femei trebuia să provină din acel moment al naşterii când părăsind lichidul amniotic şi uterul trebuie să fi păstrat o ultima imagine pe retină a “porţii” prin care intram în lume, prin care luam naştere. Acea imagine rămăsese inipărită pe retina, imprimată iîn mintea noastră, o particulă, un electron a imaginii rămase pe retină care salva specia şi printr-o melancolie, o nostalgie un ataşament inconţtient ne aducea mai aproape de ceea ce ne purtase dintr-o  lume în alta. Să fi fost dorinţa inconştientă de a retrăi din nou senzaţia ancestrală de plăcere pe care ţi-o dădea căldura si securitate uterului şi a mediului amniotic? Să fi fost un cupido hystera, o dorinţă de a te afla din nou acolo? Organul  prin care intram în lume, sânii de la care ne hrăneam ne alimentau atracţia faţă de formele unei femei, senzaţia de securitate şi ocrotire-pe care o aveam în primii ani ai vieţii- inconştient libido-ul? De ce era natura atât de perversă? Sau poate că perversitatea era  doar in mintea noastră. În fond cu toţii căutăm o cu totul altă femeie decât cea care făcuse imprudenţa să ne aducă în lume. Evrika! Asta explica totul! Eram mândru de descoprirea mea, că l-am înfrânt pe Freud, că de fapt cupido hystera se transforma repede în anii copilăriei pe măsura ce creştem în horror hystera şi astfel natura menţinea toate lucrurile pe linia de plutire.

-Asta e! exclamasem eu exaltat.

-Asta e!

Ea sări speriată de pe genunchiul meu.

-Ce e, ce s-a întâmplat? Mă întrebă neliniştită.

Îi explicasem detaliat teoria mea- post post modernă pesudo şi în acelaţi timp anti-freudiana şi mult prea avantgardista chiar şi pentru acest secol- asupra sexualităţii masculine. Mă privii îndelung şi mă plesnii de două ori peste obraz, aruncându-mi băutura în faţă şi plecă înjurând:

-Pervers tâmpit ce eşti!

-Şi asta pot să-ţi explic, draga mea! strigasem eu după ea.

Eram mândru că atinsesem culmile ştiinţelor sociale şi comportamentale, eram mestrul yen al sociologiei, psihologiei si psihosexologiei. Freud fusese declasat. Bătrânul fumător de trabucuri fusese din nou declasat. Ce ruşine! Parcă simţeam şi puţină compasiune pentru el.

Chemasem o altă fată si sărbătărorisem pe datorie descoperirea mea. Însă după tot cheful, rămăsesem cu 3 lucruri: Teoria mea de care eram mândru, o gaură de 50 de lei în portofelul gol şi întrebarea la care nici eu, nici  freud, nimeni nu reuşise să răspundă si care mă chinuia acum în ciuda extazului descoperiri mele: Ce vor femeile? Eram atât de nervos şi descumpănit încât întrebarea era mai degrabă: Ce mama dracului vor femeile?

După o lungă meditaţie antropologică luasem decizia să mă angajez într-o cercetare într-un tur speologic şi să găsesc singura fiinţă care find la nivelul Ei care ar fi putut-o întelege: Omul peşterii!





In memoriam of a drowning

10 11 2010

She stood there watching the sun
Dive in the lonely lake
She stood there mesmerized, she couldnt run
And I did wonder
Of all this what to make

She washed her childish small, thin feet
Just playing in the water
She said, a fairy she should meet
Her and her lovely daughter

I didn’t know just what to say
Or do
The charming water called us both
The fairy called for two

And suddenly I heard
A whisper from afar
A word
So close and wide and yet so narrow
It was said
Above my head I looked and saw
A black and golden sparrow

I turned to look
To call her out, that charming little girl
I turned to look but it was gone
And all I saw was the remembrance of a whirl.