Letter to my mother

5 11 2010

She said she liked my poetry
But that to no avail
She gave me birth no matter what
And now I must not fail

I promised her
I shall not cut my veins
But in a way,
I think I have to break this chains

I have a tomb ready for me
Dear mother don’t you worry
I want a burial, I want it big
I want to rot with glory

Please do not cry for my poor soul
May God rest me in peace,
Just cover me with that old blanket
And let my heart to cease.

Anunțuri




Va privesc de sus (fragment)

21 10 2010

Ma piş pe voi, idioţilor. Cretinilor, lacheţilor. Râdeţi de mine javrelor, mă injunghiaţi pe la spate, îmi sabotaţi afacerile si imi furaţi femeile. Sunt un amărât, un nenorocit dar o să vă strivesc în picioare. O sa vedeti ! O să vedeţi cum vă voi privi de sus din bmw-uri si maybach-uri si vile de vacanţă în 10 oraşe ale ţării.

Mda, cam ăsta e discursul care vi-l ţineam acum ceva timp dintr-o bodega infectă . Nu am ajuns chiar aşa. Am ajuns mai departe !

Asta e discursul pe care vi-l ţin acum de la înălţimea unui hotel de lux de peste 300 de metri din..ghiciţi voi de unde.
Ma piş acum pe voi javrelor, de la înălţimea asta, văd marea, văd insulele create artifical şi toate tâmpeniile care le-au făcut mâncătorii ăştia de humus, umflaţi cu petrol. Am un iaht….foarte frumos, e cel mai frumos din cele 10 iahturi de lux pe care le deţin. Aha si apropos apartamentul asta cat un teren de fotbal tot al meu e. L-am cumpărat. De plictiseală. Am investiţii, case şi vile, spuneţi orice ţară din europa, veţi afla că deţin acolo, afaceri, vile, etc. Am acţiuni la bursă la New York. Actiunile de la Google merg foarte bine. Mai ştii tu dobitocule, te ştii tu care, ca râdeai de mine că nu ştiam cum e cu google-ul. Na ia acum şi taci. Ce să zic, sunt un om împlinit. Manânc ce vreau si cât, beau ce vreau si cât, fut ce vreau si cât vreau, unde şi cum. Mai ţii minte Elvise (ce porecla cretină) cum ne uitam in playboy si hustler la bunica ta acolo in grădină., şi in cluburi la fetele de lux si cum îmi ziceai că în viaţa mea nu o să am aşa ceva. Ei bine, le-am avut, le-am vândut şi am şi scăpat pamântul de unele dintre ele. Toate târfele care râdeau de mine au cunoscut gloria alături de mine apoi le-am călcat în picioare. Tu târfă jegoasă , m-am rugat de tine să ne împăcăm să nu distrugem o relaţie frumoasă. Te-a durut fix în cur de mine. Când ne-am întâlnit la schi în elveţia ( da elveţia cu e mic) iarna asta, erai cu căcatu ăla care mă linge în cur tot timpu numa numa, mai pune mâna pe o afacere. S-a umilit ca un dobitoc că l-am băgat în seama. Şi tu te-ai făcut maxim de căcat, te-ai înrosit, iţi venea să intri in pământ de ruşine. La un moment dat prostu vroia sa se despartă de tine numai numai, să-mi intre în graţii. Acum poate îţi dai seama la ce ai dat cu picioru idioato !. Te-am iubit. Acuma te-ai fi bucurat cu mine de toata frumuseţea asta. Te-ai fi bucurat cu mine de viaţă. Ţin minte şi când mi-ai dat telefon, întâi te-ai ţinut ţeapănă, dupaia ai plâns ca disperata să fim împreuna. Aş fi un dobitoc să cred ca m-ai iubi. Am avut multe, mai frumoase şi inteligente şi mai doamne decât tine. Acum sunt sigur că femeile nu prea pot iubi. Vreţi afectiune, vreţi securitate, vreţi sa fiţi protejate. Asta vrea şi câinele pe care am dat 5000 de Euro care stă in poala mea acum pe fotoliu. Vreti prestigiu, vreti sa va dati cu masini luxoase. Vreti ca barbatii sa va ofere totul si voi sa-i scuipati in fata. Vreti ca barbatii sa fie duri cu voi. Sentimentalii, visatorii si romantici sunt niste boi si nu merita iubirea si afectiunea voastra. Trateaza-ma ca o catea , sa ma simt ca o catea de doi bani. Aveti o mentalitate de pestera. Acuma ştiu că femeile nu vor şi nu pot să iubească. Orice analiză interioară le-ar arăta faptul că nu ştiu să iubească. Toate târfele care- folosesc termenul generic de târfe pentru majoritatea fetelor care le-am cunoscut- m-au refuzat, au cunoscut umilinţa şi sunt sigur ca atunci ar fi preferat să moară. Târfele care făceau pe domnişoarele şi doamnele au devenit toate numai orificii pentru plăcerea mea, pentru nişte bănuţii. Da sunt un golan ! Da, mi-am batut joc de ele ! O să mă pedepsească Dumnezeu. Posibil. Deşi cred că am fost pedepsit destul.
Sunt înfumurat, sunt arogant, merg cu maşina mea de 500000 euro pe stradă şi mă uit la voi. Pe lacheţii cu Q7 si X5 îi scuip in cap. Am ajuns sus de tot. Pe voi fraierilor vă privesc cu cel mai mare dispreţ, intelectuali, funcţionari, bişnitari, afaceristi ce veţi fi voi. Pe voi fraierilor care râdeaţi de mine că nu am nu ştiu ce studii şi mba-uri şi nu o să ajung afacerist mare, vă anunţ că in fiecare lună sunt invitat la universităţi, la facultăţi prestigioase de economie şi business să ţin prelegeri.. Însă nici nu-mi mai pasă de zecile de mii de euro pe care mi le oferă. Mă duc totuşi din plăcere să văd cum se umilesc profesorii, savanţii pe lângă mine. Am fost întrebat dacă am vr-un om de cultură/ştiinţa sau vre-un scriitor preferat. Da, eu sunt scriitorul meu preferat ! Mi-am scris viaţa aşa cum nimeni altul nu putea să o scrie. Şi uite acum o pun pe hârtie. Un jurnalist si scriitor de la o revistă prestigioasa din ţară îmi scrie acum viaţa. Romanul meu autobiografic. E un amărât si el. Credea că acolo câştigă bine. Când a văzut ce îi ofer ca să stea aici să bată la tastatura aia ca o secretară s-a facut preş in faţa mea şi acolo şi-a dat demisia. Cam asta am ajuns dragii mei. Sunt stăpânul lumii mele. Am ajuns printre grei. Din când în când mai invit tot felu de artişti amărâţi. Am ajuns şi un fel de Mecena. Ce să spun, îmi place să îi umilesc şi să îmi bat joc de ei. De fapt toata faţa mea e acum un rânjet. Merg cu maşina pe stradă si mă gândesc că mâine va fi iară o zi superbă pentur mine, ceva frumos se va întâmpla, voi avea parte de ce vreau eu, în fiecare zi, in ziua următoare, în ora următoare în minutul următor, în secunda următoare. Mă uit la voi cu dispreţ, chiar şi la cei mai influenţi, mă uit si la tine prăpăditule care iţi impingi râciul de maşina în costum negru pe 35 de grade vara. Pentru că vedeţi voi, am luptat cu târfa asta impuţită de lume şi viaţă care nu te lasă până nu te fute. Nu cumva să mori virgin. Şi am cam învins. Din când in când mai ţin tot felu de prelegeri pe self help, subconştient, gândire pozitivă aiureli. Nu aşa am ajuns aici. Am uitat că am un suflet si nu m-am lăsat căclat în picioare. Am călcat eu pe alţii. Da, am furat, am spart, am facut trafic cu ce vrei : droguri, masini, bauturi, femei,copii, arme. Extorcare de bani, proxenetism.. Am vândut tot ce a trebuit să vând. Nu da vina pe mine pentru imoralitate. Am făcut tot ce a fost necesar. Şi acum culeg roadele. Chiar mă simt ca şi cum universul e stridia mea. Am auzit asta cu stridia intr-un film…. Orice dorintă îmi este indeplinita. Orice imi trece prin cap pot sa am. Am dat peste Peştişorul de aur care îţi îndeplineşte trei dorinţe Aşa că ia-ţi gândul de la el. Eu sunt acum peştele pestişorului de aur. Peştişorul de aur e acum curva mea personală !





Adina

11 10 2010

Aşa o cunoscusem pe Adina. Blondă, cu ochelari, trasă la faţă. Niciodată nu–mi plăcuseră blondele cu ochelari şi obrajii subţiaţi. În special obrajii subţiaţi. Mi se părea că nu au destul potenţial. Dar continuam să o privesc pentru că ceva îmi atrăgea atenţia. Ea continua să danseze fără pic de talent pe muzica care se estompa încet încet. O observasem de ceva timp. Ce mai, eram cu pleoapa pe ea. Pe când ea, ea nici măcar nu mă băga în seamă. Cel putin aşa credeam. Până când, accidental, ca să iasă din raza camerei de filmat şi a cameramanului care îşi făcea veacul pe acolo se lovise total întâmplător de mine. Iar eu, eu eram cel mai fericit. Nici măcar nu reuşisem să deschid gura căci ea decretase fără drept de apel :
-Eu zic să-mi iei ceva de băut !
Zis şi făcut, mă executasem comandând barmanului un cocktail din cele mai scumpe, care să mă lase cu buzunarele goale.
Incepuse să-mi placă de Adina. Pe cât de îndrăzneaţă era pe atât de delicată şi tandră. Se gudură pe lângă mine ca o pisică în călduri, aşteptându-şi următorul cocktail. Când o vedeam pe Adina, vroiam şi incepeam încet să uit de viaţa asta nenorocită, de faptul că m-am născut, de faptul că nu mă lăfăiam în hoteluri de 5 stele cu femei frumoase la care doar puteam visa, savurând bauturi scumpe. Hilton, Marriot, Monte Carlo, St. Moritz, Aspen, Miami, Bentley, Maybach, conturi grase şi interminabile în mai multe bănci elveţiene, lolite nabokoviene, costume Armani pe care să le arunc la gunoi dupa o singura purtare, ceasuri Rolex pe care să le pot izbi de pereţi si să le sparg cadranul de cristal dupa bunul meu plac. De ce nu eram şi eu printre nefericiţii care se bucurau de asemenea orori ? De ce eram sortit sa mă uit prin geamul unei limuzine doar din exterior, aşa cum spune poetul ? Aşa că mai luasem o gură de bere şi îi şoptisem Adinei cu lacrimi în ochi :
-Vreau să uit de tot !

Ea îmi oferise un zâmbet plin de speranţă, părea că ştia dinainte remediul perfect pentru criza mea existenţiala, pentru depresia ce nu părea să mă lase decât atunci când voi muri. Îmi spusese să o urmez la baie, mă luase de mână iar eu o urmam admirând-o cum îşi unduia trupul asemenea unei feline care îşi pândeşte prada. Cu fiecare privire, Adina părea tot mai atractivă, tot mai irezistibilă. Ştiam că noaptea aceea va fi una din acele nopti in care voi lăsa totul în urmă, în care lumea va dispărea, vom exista doar eu şi ea. Ajunşi în baie, din geantă scosese un pliculeţ alb şi suspect. Nu pentru mine credeam eu şi sînt sigur că nici pentru cei care accidental daduseră peste noi. Ştiam totuşi foarte bine ce va urma. Urma să fiu atât de high incât să dau cu capul de bolta cerului, incît să-mi pocnească venele şi să-mi fiarbă creierul. Probabil că Adina mai avea şi alte planuri. Îmi oferise paiul si plicul în care se afla praful mai mult sau mai puţin legal.
– Nu am unde să fac o liniuţă , asa că trebuie sa tragi puţin de tot.
– Prefer să nu. Îmi place să am control asupra mea.
– Tu eşti copil ? Ce ai ? Dacă nu tragi nu capeţi nimic de
La mine. No coke, no pussy. Totu vine la pachet baby !
Bănuiesc că ameninţarea cu “no pussy” mă convertise total la religia ei.
Mă pregătisem sufleteşte şi trăsesem puţin de tot. Cam jumătate din pungă.
– Mă ustura nasu’
– Nu-i nimic , o să-ţi treacă.
Revenisem în club, ea avea o vervă nemaipomenită, îşi comandase o vodcă şi dansa. Deodata mi se făcu rau. Simţeam că o să leşin. Ieşisem afară la aer. Simţeam cum îmi pocnesc venele, cum inima imi bătea ca un bass drum de german techno şi cum pielea îmi era străbătută de mii de gândăcei. În jurul meu auzisem un râs isteric şi simţeam că mă scufund. Începusem să mă rog. Ea venise între timp şi mă întrebase cum mi se pare. Mă sărută pe gât.
Iar eu mă rugam cu lacrimi : Te rog, Te rog, ajută-mă, îmi pare rău, Tatăl nostru , unu după altul si Ave Maria. Nu vroiam să mor acolo în zăpada rece, lângă un club, aş fi vrut să mor într-un cimitir. Nu vroiam să mor lângă ea, sufletul meu înecat de disperare, iar corpul înecat de plăcerea ameţitoare a unui orgasm banal de sâmbătă seara.
– De ce te tot rogi ? Nu o să mori !
– Ba da, Dumnezeu o să mă pedepsească pentru păcatele mele.
– De ce, că ai tras pe nas ?
– Nu are de ce, ingredientele sunt naturale. Vitamina c, magneziu. Sunt bune pentru corpul tau.
Daca erau aşa de bune, de ce o parte din mine işi dorea din tot sufletul o ambulanţă şi o doză de morfină, iar cealata parte să sară si să sfâşie hainele celei care mă intoxicase ?
– Hai jos, hai să bem ceva.
Coborâsem scările cu atenţie.
– Uite vezi bagă house.
O imbrâncisem puţin pe scări cât să-si rupă gatul.
– Nu e house proasto. E techno.
– Eşti ciudat. Credeam că ai tripuri bune. Când colo, tu vrei să mă omori. Hai ieşi din tripul tău urât şi hai să ne distrăm.
Ajunsesem jos şi totul părea un iad acceptabil. Lumea era calmă si prietenoasă, fetele dansau ritualic pe o muzică ce nu o pricepeau. Din vorbă în vorbă ajunsesem în vorbă cu un alt mare iluzionist ce ne propunea un joint scurt din cel mai bun haş ever. Ieşisem afară şi aprinsesem jointul însă refuzam să trag.
-Dă-mi-l mie, mi-l smulsese ea din degetele îngheţate. Tu nu te pricepi la droguri. Eşti un tăntălau, un ţaranel prost. Cum poţi să te crezi aşa mare artist daca refuzi lumea asta minunată pe care ti o ofera drogurile ? Aaah, ce bine e, merge perfect jointul asta dupa praf !
Eu îmi simţeam pielea pătrunsă de mii de cuţite de gheaţă, iar ea dansa cântând, căţăranându-se ca o adevarată dansatoare pe stâlpul unui felinar. Îi priveam corpul arcuindu-se şi părul blond nins şi în ciuda faptului ca mă intoxicase cu ierburile ei magice parcă mă îndragosteam mai mult de ea. Într-un sfîrşit se dăduse jos si se asezase pe o bancă fumându-şi liniştită jointul.
– Domnişoară ce fumaţi acolo, o întrebase un comunitar care trecea prin zonă ?
– Iarbă, da e dinaia legală, am şi plic şi bon dacă vreţi, pot să vă arăt.
– Aha, dacă e legală, e bine, nu-i nici o problemă.
– Uite vezi şi Poliţia ştie că e ok. Hai să mergem la un party. Au acolo ceva marfă mai bună.
– Eu mă duc la biserică. Dacă mor undeva vreau să mor la biserica sau măcar la cimitir.
– De abia acum începi să simţi că trăieşti nu că mori şi tu vrei să strici totul cu biserica tga. Evlaviosule ! Maica Tereza cu cojones de cârpă ce eşti ! strigase ea în urma mea.

O abandonasem pe Adina şi plecasem către cimitirul din apropiere unde aveam să mor sau măcar să invaţ să mor.
Ajuns la cimitir mă întinsesem pe zăpada moale şi mă gândeam la pacea care trebui să o ai odată ce mori şi scapi de toate astea. Desfăcusem plicul şi aruncasem ce mai rămăsese pe jos. Acum era sare de mormânt, nu mai era sare de baie. Ningea frumos, ningea şi în creierul meu, iar zăpada mă acoperea lăsându-mă să gust puţin din pacea şi seninătatea care o dobandiseră cei de sub mine.





27 09 2010

<a href=”http://blogmoney.com/ro/”>eb31cb98</a&gt;





24 09 2010

I often go to the library and search for something good, prose or poetry. Well, prose its ok. But poetry is shit. Lots of  writers, sucky, crappy writers writing shitty stuff. Well, dear poets take you stuff and shove it up your sensitive romantic asshole and then eat it. Take your metaphor soaked poems and throw them into the fucking sea, or beter burn them. Writing shouldnt be just a hobby, while you jerk off thinking of I dont know who, sucking on the wine and  shit. If you aint got nothing to say they don’t say nothing, dont just pur pretentious crap words that mean nothing but they sound good. I know a lot of poets who have nothing better to do, than write. and when I read it, it makes me puke.  and to the little bitches who think the are writers too, when they have a period and they are pissed off they relax by writing a poem. Writing is not a fucking hobby. Writing must burn you inside, it must come out of you screaming, like someone said. societey doesn’t really need so many writers, it also needs, doctors, enginners, teachers, scientists, clerks, workers. You don’t realy have to be a writer , there is nothing glorious in it. And if you dont have something to say, if your unspoken, unwritten words, don’t burn your guts, your hear, your mind, your eyes, than let them be.





Semaforul

20 09 2010

E vara. E cald. Trag cu sete primul fum. Nu, nu. Căcat. E un clişeu. Sunt la semafor. În fine, trag cu sete în piept primul fum de ţigară. Mai sunt 42 de secunde. Până la ce ? Sunt sigur că semafoarele astea au un mesaj subliminal. Poate şi pentru cã în timpul plimbãrilor semaforul este un laitmotiv, o temã recurentã. O domnişoară încearcă să treacă strada neregulamentar. O trage înapoi prietena ei :
– Băga-mi-aş, ce ai tu fata, te-ai tâmpit la cap ?
În ciuda limbajului apreciez totusi atitudinea ei protectoare. Almdudler – limonadã tradiţionalã austriacã. La Café Wien. Singura bauturã care nu ma plictiseşte. Mai sunt 28 de secunde. 28 de ani trecuţi ca 28 de secunde. Abia aştept sã vinã iarna, aşa beau un Fiaker, cafea cu rom. 15 secunde.
Cu semaforul e ca şi in viaţã. Nu existã scurtãturi. Existã compromisuri şi riscuri pe care ţi le asumi sau nu. Fumul se duce undeva în aer odatã cu grijile şi problemele mele. Und jetzt alles ist verloren. Versul ãsta îl aud tot timpul în cap şi mã obsedeazã zi de zi. Adicã, de ce ar fi totul pierdut ? M-am gândit sã compun o piesã pentru el. Dar e inutil din moment ce totul e pierdut. Moartea, distrugerea, sfârşitul, ãstea nu pot avea coloanã sonorã.
Trag cu sete primul fum de ţigarã. Ba nu, ãsta e al 5-lea. Trag cu sete al 5-lea fum de ţigarã şi mã gândesc la profa de francezã din liceu. Ca Proust cu madeleinele. Profa de francezã cu costumul ei negru. Cu picioarele ei lungi, cu fundul destul de sus poziţionat. Înainte de ea avusesem alta, una mai în vârstã. Nu ştiu de ce, dar aşa îmi închipuiam cã arãta Edith Piaf. Dupã care a venit frumoasa asta cu gura ei strâmba, vorbind peltic, ochii negri şi cãmãşuţa bãrbãteascã cu roz şi alb. Numãrul 1 al fanteziilor mele adoleşcentine. Mai era si profa de românã. Uscatã, uzatã, obositã, destul de tânãrã însã îmbãtrânitã. În fiecare noapte petreceam cu câteva profesoare o noapte romanticã în camera mea, ascultând Aprile cântatã de Pavarotti şi Simfonia nr.1 de Beethoven. Noaptea scânteia şi ardea şi sufletul meu transformat în abur, se depunea sub forma unor stropi de ambrozie pe tavan şi pe ferestre. Casetofonul mergea pânã în zori, în fiecare dimineaţã. În fiecare dimineaţã visam o altã fatã. Nu ştiam de unde îmi veneau imaginile acelea. Mã trezeam aproape plângând. Însã gãseam în fiecare zi o altã fantezie. Mai era profesoara de logicã. Aia cu tricou cu bulldog-ul lui Churchill. Cred cã Churchill era invidios pe bulldog-ul lui. Mã prinsese odatã desenând svastici pe caiet. Profesoara, nu Churchill. Se aplecase peste mine etalându-şi decolteul generos şi îmbãtându-mã cu parfumul ei, îmi trase o palmã. Îmi venea sã urlu de fericire. Profa de francezã fusese surclasatã. Acum, perna mea în fiecare noapte rãspândea în jur parfumul Anei –profesoara de logicã.
Pe vremea când încã mai credeam în femei frumoase. Totuşi cred cã am renunţat la crezul ãsta prea tânãr.
– Eşti prea tânãr ca sã nu mai crezi în femei, îmi spusese cineva.
Însã nu credeam cã are vreo legãturã cu vârsta. De obicei atunci când descoperi cã nu-ţi mai plac oamenii şi ai prefera mai bine sã te lipseşti de compania lor, atunci îţi pierzi şi încrederea în femei. Sau descoperi cã ţi-ai pierdut-o cu mult timp în urmã. Devin pentru tine o simplã imagine, o frânturã dintr-o simfonie, un acord suav de pian şi atâta. Începi sã te bucuri de o femeie aşa cum te bucuri de un tablou, de o melodie, de o bãuturã revigorantã. Câteodatã oamenii îmi par nişte maimuţe oribil de privit. De la copii, la tineri, la bãtrâni. Mã uit pe geam din cafenea în curtea bisericii. E plin de copii. Mã uit pierdut dupã fete frumoase.
– Bã boule, unde treci, tu nu vezi cã e roşu ?
Sunt iarãşi la semafor. A trecut roşu şi verde şi iarãşi roşu de vreo 5 ori. Sunt un Sisif al semafoarelor. Acum e roşu şi încerc sã trec. 30 de secunde. Tre sã fie şi aici ascuns un mesaj. 30 de ani. Poate mai am doar 2 ani de trãit. Îmi place sã mã gândesc la moarte câtoedatã. Nu aşa cum se gândeşte cineva care e aproape de ea, desigur. Însã imaginea lespezii, a pietrei de mormânt mã calmeazã, mã relaxeazã. Mã uit la copii, sunt atât de veseli, de fericiţi, neştiind de fapt ce îi aşteaptã. Asta cu aşteptatu’ sunã stupid. Dar mã refer la lupta, la lupta asta imbecilã. Mã simt ca un Sisif din nou însã lipsit de tragicul grecesc, mai degrabã caracterizat de ridicolul românesc. Mã simt ca un Sisif care a luat ţeapã de la un şmecher de cartier. Mã simt ca un soldat târât într-un rãzboi care nu-i aparţine, în care nu are nici o datorie moralã sã lupte. Ştiu pentru ce trebuie sã lupt, dar de ce trebuie sã lupt atâta ? Nu înţeleg. Şi atunci cum sã nu-mi aducã atâta pace imaginea unei lespezi de mormânt? Câteodatã gândurile mã acapareazã. Gândurile sunt demonii mei. În liceu erau fanteziile. Acum sunt visele, grijile, problemele.
– Copii repetati : reflechir.
O vãd şi acum zâmbind cu ochii ei mari şi curioşi. Tânãrã şi plinã de entuziasm. Câţi ani sã aibã acum? 35? Cu copii, cãsãtoritã, cu fundul cãzut, nu mai poate fi obiectul fanteziilor mele. De ce reflechir?
Poliţia m-a vãzut cã am trecut pe roşu şi m-a amendat. Întodeauna am avut o fascinaţie faţã de autoritãţi. Probabil cã mi se trage de la Kafka. Un funcţionãraş frustrat prins într-o lume în care nu-şi gãseşte locul. Dar uite cã am luat-o aiurea. Iar trebuie sã aştept la semafor. Lumea merge de colo colo. Ca sã iţi gãseşti o destinaţie trebuie totuşi sã te faţâi tot timpul. O vei gãsi oricum. Dar eu unde vroiam sã mã duc? Nicãieri. Strãzile ãstea îmi aparţin. Noaptea şi ziua. Mie îmi povestesc totul. Tot ce au vãzut şi au auzit. Chestii revoltãtoare, nedreptãţi, intimitãţi, lenjeriile de sub fustiţele domnişoarelor şi doamnelor care trec strada în grabã. Nu, nu poţi întreba o stradã aşa ceva. Mai ales în contextul în care a vãzut chestii cu mult mai interesante. Dar pe mine nu mã intereseazã chestiile ãlea cu mult mai interesante. Spune-mi stradã, de fiecare femeie care te-a cãlcat aşa cum au cãlcat în picioare zeci de bãrbaţi fãrã pic de regrete. Însã strãzile încep sã mã plictiseascã. Se lamenteazã mult prea mult. A da, ştiu unde mã îndrept. Exact în iad. Da, acolo. Pentru cã arãta ca un iad. Cufundat într-o luminã roşie cu fel de fel de fete dansând în jurul tãu, ai zice cã night club-ul în care merg e un iad. Un iad aparte. Nu ştiu, aşa îmi închipui eu iadul. E de ajuns doar sã le vãd. Sã le simt. Şi atunci mã apucã greaţa. Şi entuziasmul se pierde imediat. Mi-ar place sã scriu o carte numitã Greaţa. Însã a scris-o ochelaristul ãla urât de Sartre. Cioran îl ura pe Sartre. Sã fi fost succesul? Sau superficialitatea lui Sartre? Deşi auzisem cã Sartre i-o şutise într-un timp lui Cioran pe Simon Boue. În orice caz amândoi sunt morţi. Ce rost are sã discuţi despre morţi? Mai bine vorbeşti despre vii, chit cã e de bine sau de rãu. Trec pe langã o bisericã. Încerc sã vorbesc puţin cu Dumnezeu. Uite ce sâni frumoşi are madmoaezeala asta. Da, ştiu cã e urât şi îmi cer scuze. Însã anumite femei pot fi atât de delicioase. Oferã-mi toatã iubirea, toatã afecţiunea ta, ofera-mi corpul tãu. Atât vreau. Nu mã intereseazã ce ai citit şi nici sã port o conversaţie intelectuala cu tine nu vreau. Vreau doar sã îmi rãmâi în minte şi sã mã obsedezi, zi de zi ca o fotografie veche ce ţi-e dragã şi pe care o strângi la piept în fiecare zi. Mi-e indiferent totul. Deşi îmi spun cã orice lucu mã afecteazã, de fapt mã mint. Trec pe lângã sediul unui ONG pacifist, pe geam lipit,un poster cu o bombã atomicã. Nu-mi plac cei care simt cã trebuie sã militeze pentru ceva. Mi-e indiferent dacã lumea se va sfârşi azi sau mâine. Poltica, mişcãrile sociale nu m-au pasionat niciodatã. M-au pasionat loviturile de stat şi revoluţiile. Juntele. Schimbãrile violente care au adus la putere diverşi psihopaţi. Un psihopat nu face politicã. O distruge mai degrabã. Probabil ar trebui sã mã implic totuşi în ceva. Ce supliciu! Sã te implici! Organizaţii, partide, stânga , dreapta, centru, în sus, în jos, comunişti, fascişti, neo nazişti, pacifişti, verzi. Pânã şi profa de francezã avea o înclinaţie spre francofilie, deci implicit ce spuneam eu spre socialism. Mi-o imaginam deseori în Montmartre în Parisul de pe vremuri la o cafea cu poeţi, scriitori şi tot felul de intelectuali. Parisul acum este un mare ghetou multicolor. Profa mea de francezã probabil cã nici nu mai existã. Poate a murit. Poate a disparut, undeva în lumea ei. Nici nu ştiu dacã a existat vreodatã. Câteodatã totul este atât de absurd şi inutil încât cred cã totul, lumea, oamenii pe care-i vãd zilnic pe stradã sunt de fapt în mintea mea. Ceea ce mã face sã cred cã în adâncul sufletului meu sunt totuşi un solipsist. Şi nu sunt singurul. Uite tinerii aceştia care trec acuma pe stradã, care înjurã şi dau cu piciorul în maşinã, scuipã şi vorbesc urât şi totuşi se închinã de 3 ori în faţa bisericii. Sunt o parte din noi. Rebelul din fiecare. Rãzvrãtitul. Iar tânãra care traverseazã strada pentru cã îi e fricã de ei, e partea femininã din fiecare. Cea care are nevoie de protecţie, Golanul român din câte observ este un golan atipic. Ţine cont de Bisericã, ca autoritate şi de figurile religioase, însã respinge şi valorile morale impuse. Mã duce cu gândul la imaginea unei babe evlavioase într-o mânã ţinând Biblia, iar în alta toporul. Ce sã facã cu toporul? Sã taie lemne desigur. În spatele acestui sediu ONG inocent se ascunde o organizaţie neo legionarã, unde se distribuie cãrţi de cãtre veterani senili şi ramoliţi, cãrţi cu “Cãpitanul” şi alte figuri marcante de genu ale cãror “contribuţii” la cultura universalã sunt de necontestat. Golani expiraţi. Îmi vine sã le arunc o piatrã în geam. Doar aşa. Din spirit de frondã. Din spirit de fontã. Din spirit de rebeliune. Însã trec mai departe fãrã sã le dau satisfacţie. În ce extaz ar fi octogenarii belicoşi! Ce spirit revoluţionar şi beligerant i-ar anim!! Mai departe într-o librãrie vãd în vitrinã o carte de Frederic Bigbeder. Impostorul ãsta, un fals Bukowski, un vandal literar ce se joacã, ce jongleazã cu cuvintele. Şi aici ar merge o piatrã în geam. Mi-ar place sã fac o asociaţie: Asociaţia Aruncãtorilor de Pietre. În unele ţãri arabe oamenii sunt omorâţi cu pietre. De ce nu ar avea şi clãdirile aceeaşi soartã? Însã spiritul meu revoluţionar se pierde total în aer când vãd cã am ajuns într-o intersecţie şi nu mai funcţioneazã nici un semafor. Întotdeauna la ora 12 nu mai e nici un semafor. Or fi declarat semafoarele grevã? Existã o conspiraţie localã a semafoarelor? Sau mereu la 12 noaptea ne întoarcem cumva în timp şi nu mai avem electricitate. Uite, parcã vãd şi nişte trãsuri, chiar un tramvai, oamenii îmbrãcaţi în costume de pe vremuri vorbind germanã. Dar nu, din pãcate nu, sunt întrerupt din reverie din nou de semafor. Pâlpâie odata lumina roşie, portocalie şi verde şi gata s-au aprins. Toate trei luminile. Roşu, galben-portocaliu cu picãţele negre de muşte şi verde. Asta da. Cu sigurantã este o rebeliune a semafoarelor. Aici da dilemã! Sã treci, sã nu treci, sã aştepţi? Semaforu ãsta e un fel semizeitate care mã provoacã sã rezolv acest paradox. Mã simt un fel de wanna be Prometeu. Aşa cã iau o piatrã de pe jos şi arunc în culoarea galbenã a smeaforului. Sticla şi becul se sprage. Mai rãmâne verdele şi roşu. Aşa. Asta îmi place. Dihotomia. Sunt un maniheist incurabil. Binele şi rãul. Sã arunc în roşu? Sã îmi asigur mie libertatea şi siguranţa negându-o pe a celorlalţi? Sau sã mã sacrific pentru binele societaţii negându-mi propria libertate? Dilemele etice şi filozofice nu întarziau sã aparã. Însã deodatã auzisem o voce şi totul îmi deveni clar :
-Ce faci mã dobitocule? De ce arunci cu pietre în semafor? Ţi-a cumpãrat mã-ta (accent pe mã-) şi tac-tu semafor? Paştele mã-tii astãzi şi mãine de golan!
– E stricat. Aratã 3 culori dintr-odatã.
– Las’ sã arate. Cã oricum nu mai trece nici dracu pe aici. Te-ai gãndit tu sã faci dreptate hã?
În sfârşit un conflict veritabil, adevarat, cu un om, în carne şi oase nu cu un amãrât de semafor stricat care nu-mi poate rãspunde la invective şi la violentã.
– Ia sã chem eu domne Poliţia. Sau mai bine dai 3 lei aici sã-mi iau o vodcã şi nu mai chem Politia. Derbedeule !
Dezamãgit. Şi eu când credeam cã e un început de conflict promiţãtor. Adverasarul meu e dat gata de problemele cotidiene şi îşi ascunde capul în alcool ca un struţ deprimat.
O tânãrã trece în grabã pe lânga noi. Gingãşia şi eleganţa ei (desigur) îl face pe bunul cetãţean cu simţ civic sã o remarce.
– Ia uite mã ce bunãciune! Aloo, fetiţa, domnişoara? Eşti tare frumoasã!
Îi întind banii pentru vodcã.
– Mai du-te mã în mã-ta cu banii tãi! Eu mã duc dupã asta, m-am indrãgostit, spuse repsectabilul cetãţean şi porni în urma tinerei. Alooo, doamna, domnişoara, hai la o Stalinskaya. Nu te opreşti, nu? Hai, ‘te dreacu’ de curvã!
Însã speranţa mea nu a murit, vãzând cã vajnicul gardian a fost respins şi vine cãtre mine.
– Ia, da mã piatra aia încoace!
I-o înmânez politicos, aştept cu nerãbdare un conflict.
Gardianul ia piatra în mânã şi sparge o altã luminã a semaforului. Pe cea roşie.
Ce bucurie! Am fost eliberat. Însã cu eliberarea mea a dispãrut şi dilema. Am fost înşelat!! Unde a fost lupta mea? Am fost eliberat cu forţa. Observ totuşi cã stau de jumãtate de orã la semafor. Aşa cã trec pe partea cealaltã şi mã pierd în noapte privind cum salvatorul meu încã îşi contempla monstrul rãpus.





La 13 (la tara

31 08 2010

O dimineaţă plăcută de vară. Soarele zâmbeşte amabil printre norişorii albi şi un vânt adie gingaş printre copacii sub care stau pe o bancă doi bătrâni. După o vreme de tăcere.

-Parcă e mai bine mă Vasile. A fost rău,dar a trecut.

Ne-a ajutat Dumnezeu. -Ne-a ajutat Dumnezeu ca doar e bun. -Uite domne cum dă peste om câte vreo năpastă dasta de d-abia mai ieşi din necaz. -Apăi eu ţi-am zis bă Valerică să nu le mai amesteci. Ai băgat vin d-al nostru dăla bun şi dupaia te-ai dat pe whiskey. -Ai mă, ce vrei şi tu, mi-a adus finu meu whiskey dăla bun din Italia. Nu contrafăcut ca aici. Apăi şi eu am ghinion că doar stau la 13. -Nu ştiu bă da ai cam căutat-o. Apropo ce îţi mai face mă maşina ? -Merge domne, merge. -Unde merge mă, ca mai are puţin si cade motoru. Du-o taică la rabla că nu mai ai ce face cu ea. –Nici ăia nu ţi-o mai ia. -N-o duc mă la nici o rabla. Maşina e bună trebe puţin înainte să o împingi şi merge ca unsă. -Ca unsă cu alifie . Ce să meargă mă că nici nu mai ştii daca ajungi cu bine acasă. -O să mă duc la văr-tu Nicu la unghiuri in Drăgăşani, mi-o va face ăla. -Face pe dracu. La cimitir cu ea. Apropo auzişi că a murit a lu Matei ? -Cînd mă ? -Acu câteva zile, o lună. -Cum murii ma ? -Uite aşa cum moare omu. Normal, ca tot omu. Nimic deosebit.. a călcat-o un tir. – Era român ? – Cine ? – Cum cine mă ? Tiru..adica şoferu. -Nu mă, era neamţ. -Raţ-aii dreacu de nemţi. Noi dacă mergem la ei e rost de scandal da aici poa să vină si sa ne omoare femeili. -Păi cică nu a fost vina lui. -Da a cui. – A ei.? – Pai cum mă ? – Uite aşa. Era de-a buşilea pe stradă. Îi căzuse proteza şi şi-o căuta pe mijlocul strazii. -Haii de mine, bat-o să o bată de proteză. -Apăi cum o şti pe alui Matei. E coană mare nu umbla ea aşa. -Şi şi-a gasit proteza până la urmă ? -Păi cum să o gasească mă ? Esti candriu ? Că doar a dat tiru peste ea. -Păi mă gândeam că atunci când a dat peste ea să o fi găsit. -Nu a găsit nimic mă. Chiar deunăzi ma întîlnii cu bărba-su că nu ştia ce să facă. Cum să o bage în cutie fără proteză ? I-am zis : lasă domne că îi băgăm vată în gură ca lu Naşu. -Păi ce mă, naş-tu are vată in gură, eşti prost ? – Nu mă, ăla din film, mafiotu. -Ţie ţi s-au făcut ceva mere ? -S-au făcut pe dracu. Le ia mama dracu de mere. Da ne descurcăm şi fără ele .Doamne ajută !. – Nici la mine mă. Slab si care sunt, sunt viermănoase. -Bă, chiar aşa ai auzit de a lui Georgică de la vulcanizare ? -Irina mă ? -Dă mă aia. Se mărită . -Şi aia se mărită mă ? – Da. I-o zis tacsu că ori se marită ori pleacă in Spania cu Fane a lu’ Titel. -Şi ce a zis mă ? – Ce să zică fata. Doar nu o fi nebună sa plece cu neamu lu’ Titel de la covrigărie. – Da, cu clanu lu’ Titel nu te încurci. Ai văzut ce maşina are fisu. Un BMW dăla urs, din 89. Rupe tot. Sa vezi ce motor puternic are. Când porneşte zici că e dă curse. – Ce prost eşti mă ! Face aşa că are radiatoru spart, carborotoru e spart şi are bujiile ancroasante. – Ce are mă bujiile ? – E ancroasate. -Cine ţi-a zis ? -Cine să-mi zică. Georgică că el se ocupă de maşini. -Deci d-aia făcea aşa. Da’ totuşi merge repede. -Ca săgeata. Şi se duce drept in stâlp. Că n-are direcţie. -Şi asta e drept. Că Fane le cam buşeşte. -Păi aşa e el buşit. Aşa l-a facut mă-sa. -Şi cu cine se însoară fata lu Georgică ? Cu un ţigan din Zorzila. Are o şaormerie mica in Târgu Cărbuneşti. -Ţigan, bă ? -Ţigan. Da băiat cu situaţie. -Parcă mai era cu unu din Pieleşti. Un măcelar. -Da ştiu. Ăla de i-a murit tacsu la Revolutie. Ceva erou. -Ce erou, ma ?. Murit pe dracu. O murit mă, da o murit ca era beat, s-a urcat pe stâlpu de telegraf şi s-a electrocutat acolo. -Păi cum mă că a lu Porcaru de din Ţicleni zice că l-a împuşcat. -Păi l-a şi împuşcat. Că a crezut armata ca s-a urcat acolo să taie firele. Da când l-a împuscat era mort demult. -Da oricum, ai lui au primit pensie dupa urma lui. -O fi primind. Că nevasta-sa tot dadea cu curu în stânga, în dreapta. Cum să nu primească. -Asta e drept. Că şi acum când s-a dus după pensie a mers treaba ca pe roate. – O mers ca o prins ea program liber. Că acum unde să mai dea cu curu, mă că e batrână şi nu mai poate de şale. -Da se ţine bine coana. – Se ţine. Se ţine de gard că nu mai poate nici să meargă. -Da auzi bă costica. Azi e 23 august bă. E sărbătoare. Nu bem şi noi ceva ? Nu dai tu o bere ? -Dau mă cum să nu dau. Ce bine era pe vremuri dom’le. Ieşeai la defilare, lume multă, acum nici ţipenie. Colo mai vezi cîte o babă plimbandu se de la gard la gard. Aveam de toate atunci bă. – De toate. Oameni lucra, ţara mergea. Şi era productie ! Şi agricultură..Era bine domne cu comuniştii. Azi e toate lăsate in paragină. Tineretu’ pleacă in Spania şi Italia la exploatare. Si ţara rămâne pe dinafară. -Ce mai bă, era bine atunci. Mai şti tu, bă Vasile cum veneam de la fabrică, aci la crâşma, da era crâşma aia veche nu asta a lu’ Mexicanu. – Mare golan Mexicanu ! – Da mă. Mergeam la crâşmă, mă că era ca acum, ba era mai frumos ! Parcă şi soarele strălucea mai tare si aeru’ era mai bun ! Beam bere bună, ieftină, românească nu făcături de prin străinătate. Un mic, o bere, ce bine ne era. Viaţă bă, nu ştie ăia din străinătate ce bine o duceam. -Nu ştie dom’le. Că dacă ştia venea şi ei incoace. -Da de când l-a împuscat pe Împuşcatu nu mai e de trăit aici bre ! Taxe mari şi impozite de te usuca, salariile mici. Apăi cum să nu pleci dincolo la muncă. Acolo e ceva mai bine. Tot că t e muncesc ăia, dar ai un ban de o pâine, de o maşnă ,e-o bere. -Era bine domle pe vremuri ş dacănu aveai unde lucra te lua pe sus, cu forţa şi iţi dădea o pâine. Iţi dai seama domle. Că statu te hrănea chiar daca tu nu vreai şi erai puturos. Ca un părinte domle ! Ce bine era atunci ! Doar ca nu prea puteai să înjuri ! -Dar păi ce nevoie aveai să înjuri domle. Lasa domle, dau orice numa să vina vremurile alea, iară si uite că nu îmi trebuie şi nu am nevoie sa înjur statu. -Da acum ce-avem ? Dări mari şi pensii ioc. Dreacu şleahta marinarului ! Fură tot. Tot fură domne. Un ac nu o să mai găsesti in ţara asta. Si fură de la noi domle, că de la ai lor şi de la ardeleni nu fură domle. Că ăia e mai cu moţ. E mai altfel. Paştele şi mama lor de hoţi astăzi şi mâine ! Marinaru si piticu domne au adus tara de rapa. -Lasă vecine că nici Iliescu nu a stat degeaba. -Iliescu a fost bun el săracu, da l-au manevrat comuniştii. -Asta aşa e…. ca dacă nu era comuniştii. Nu eram aşa. Ce bine era pe vremea lu regele Mihai, cum îmi povestea tata, Dumnezeu să-l ierte. Până au venit comuniştii. Şi uite că şi azi mai fură ţara. Raţ-ai dreacu de comunişti ! Hai bă sa bem !